Povestea păsării fără cuib

Ada Lupu scrie scenariul plecând de la monodrama inițială, care a câștigat premiul I la concursul de dramaturgie din cadrul festivalului de monodrame de la Bacău de anul trecut, iar împreună cu regizoarea Iris Spiridon concepe un one-woman show, care reflectă propriile-i obsesii, visuri, decepții ori speranțe, de la macii care apar peste tot (coperta caietului, diademă, modelul casetei) la asumarea unei libertăți absolute sau la căutarea permanentă a tatălui – tânjind după punctul arhimedic care să-i confere stabilitate în haosul existențial. Personalitatea Adei Lupu, cândva interesată de modeling, scriind versuri cu rimă naivă și atingând coarda sensibilă a oamenilor, se regăsește în spectacol. Dedublată pe de o parte între rațiune și simțire, iar pe de altă parte între viață reală și viață imaginară, protagonista este pe rând copil sau adult. Stările interioare ale personajului (Cristina) se obiectivează într-o ipostază distinctă (Cristi). O ipostază aparte a personajului este și prietenul imaginar din copilărie (Copilul Mare), a cărui moarte poetică și suprarealistă semnifică pierderea inocenței.

Spectacolul se construiește în intervalul dintre poem ludic și gravitate ori dintre candoare dezarmantă și maturitate vinovată și seacă. Costumația protagonistei amestecând elemente vestimentare de adult (ciorapi albi cu bandă adezivă) cu elemente specifice vestimentației copiilor (șosete trei sferturi cu fundițe roșii) sugerează împletirea dintre ingenuitate și frivolitate. În plus față de monodrama prezentată la concursul de dramaturgie, Ada Lupu a compus versurile pentru trei songuri, dedicate iubitului mamei Cristinei (care devine iubitul timpuriu al protagonistei), poetului de la cenaclul de poezie cu care experimentează o nouă aventură amoroasă și copilului care creștea în ea îngrijorător de mult, în timp ce ea se micșora în jurul copilului ei (ca și cum o foame teribilă l-ar fi făcut să mănânce din corpul mamei sale). Songurile sunt un fel de creepy lullabies (cântece de leagăn înfiorătoare) a căror prezentare în fața publicului este de efect. În cazul unuia dintre songuri, Ada Lupu propune un mod inedit de rapping pe muzică rock.

Într-un decor minimalist și o atmosferă ușor psihedelică datorită jocurilor de lumini și universului sonor, Ada Lupu alege să spună Povestea păsării fără cuib, având evidente note autobiografice, cu detașarea solicitată de dedublări (sensibilitate-rațiune, candoare-maturitate, real-imaginar), dar și cu un inevitabil impact emoțional. Armonizând prin prestația artistică ipostazele personajului său (Cristina, Cristi, Copilul), Ada Lupu sondează profunzimile propriului subconștient, făcând cu rapiditate trecerea între voci, stări de spirit contradictorii și registre diferite. Cu aceeași rapiditate, ea parcurge etapele definitorii din viața unei femei al cărei profil urmează modelul mamei sale, dar face apel la imaginație în portretizarea acesteia. Zeci de ani sunt trecuți în revistă cu o viteză amețitoare, reușitele profesionale, aventurile, căsătoria, copilul, trădarea suferită, încercarea de refacere a vieții etc. acumulându-se, sporind suspansul și intensitatea conflictului interior, menținând vii atenția și interesul privitorului. Pe măsură ce viața construită imaginar și scenic evoluează, decorul se îmbogățește prin câteva elemente (rame foto cu imaginea actriței sau cu imaginea mamei din viața reală). Această schiță a unei vieți posibile trimite spre un crez al actriței: ”Așa sunt eu. Mă cam grăbesc. Totul mi s-a-ntâmplat repede”.

În multe rânduri, ca atunci când explică titlul spectacolului, Ada Lupu are în vedere copilăria personajului ei. Cuibul era făcut din picioarele mamei Cristinei în cadă, pentru a-i face loc atunci când se îmbăiau împreună. Ulterior, semnificațiile s-au extins, chiar dacă în continuare cuibul trimitea la nevoia de afecțiune sau stabilitate în pofida unei dorințe de libertate imposibil de limitat. Între aceste două extreme (nevoia de echilibru și dorința de libertate) se dizolvă în nefericire Copilul Mare și se consumă existența imaginară a femeii în care s-ar fi transformat protagonista. Pentru ca la final să o regăsim din nou copil, în mijlocul obsesiilor de la început (ploaia, umbrela, ”bărbatul atât de înalt”), negând destinul femeii din imaginație (vizita finală e cel mai probabil una la un sanatoriu, în orice caz un loc unde nimeni nu și-ar dori să se afle, pentru că musafirul intră pe ușa din spate ca să nu fie văzut). Teama de eșec, de propria imaturitate afectivă (pendularea între mai mulți daddies care îi făceau cadouri și o plăceau, fără să o iubească sau care doreau un copil ca ea, dar nu cu ea), nevoia de siguranță afectivă (mascată de o instabilitate exacerbată), căutarea figurii paterne, nevoia de protecție circumscriu și întrețin climatul emoțional.

Bazat pe o anticipație de proporții, scenariul revine în cele din urmă la datele de la început, revelând între timp câte ceva despre personajul expus prin interacțiune cu publicul, redarea poveștii, atmosferă vizuală și sonoră. Montând la limita dintre spectacol pentru copii și spectacol pentru adulți, regizoarea aduce povestea în zona ei de interes, care coincide cu zona de interes a Adei Lupu, și contribuie foarte mult la modul în care actrița realizează gesticulația de finețe și în același timp de precizie a personajului său.

(Povestea păsării fără cuib de Ada Lupu, cu Ada Lupu, regia: Iris Spiridon, concept scenografic și univers sonor: Iris Spiridon și Ada Lupu, premiera: 21 aprilie 2017, sala Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/04/povestea-pasarii-fara-cuib.html