”Moartea nu va fi niciodată retro”

Dacă regizorului Radu Afrim i se potrivesc mai curând textele contemporane decât cele clasice, cele dintâi reușind în mai mare măsură să se plieze pe stilul său regizoral, nu încape îndoială că un text scris de el însuși și dezvoltat împreună cu echipa de lucru reprezintă un atu. A mai făcut acest lucru în câteva rânduri, la Târgu-Mureș, Timișoara sau Brăila, iar de această dată e vorba de un fel de confesiune regizorală, cu tentă autobiografică, inspirată de copilăria lui Radu Afrim (anii `70 în orașul natal, Beclean pe Someș), camuflată de pasaje imaginare sau imaginate, chiar și onirice (planul personajelor suprarealiste – ”surorile vizionare”, Olimpia și Pompilia).

 Pasărea retro constituie o interesantă meditație despre viața omului, în raport cu marile simboluri și idealuri ale umanității față de care Afrim manifestă o oarecare rezervă ironică (pasărea Phoenix care a renăscut din propria cenușă), căreia i se adaugă un autentic sentiment de nostalgie, însoțit poate și de alte emoții difuze, imposibil de numit: asemenea unei fotografii pe un panou oarecare sau asemenea unei succesiuni de frame-uri într-un ochi de fereastră, omul și viața sa sunt imagini în mișcare, frumoase și perisabile, lăsând în urmă, odată cu trecerea lor prin timp, senzații diverse. Nu asistăm atât la o dezvrăjire  a miturilor, cât la o redimensionare a lor dintr-o perspectivă personală (labirintul). De la imaginea morții (un eveniment despre care nu se poate vorbi la timpul trecut – ”moartea nu va fi niciodată retro”, pentru că moartea celorlalți e acut prezentă în noi, iar moartea noastră e mereu situată în viitorul imediat, adică iminentă – trăim în umbra morții), la Pescărușul lui Cehov (căutarea unor forme noi de exprimare artistică), simbolistica păsării este multiplă. Trei întrebări fundamentale, corespunzând vârstelor omului, copilăria – ”Cine e?”, adolescența/tinerețea – ”Cine ești?” și maturitatea – aducând un răspuns la întrebarea ”Cine sunt?”, descriu traseul omului de la singurătate la nevoia de celălalt și la cunoașterea de sine prin intermediul alterității (ceilalți).

Dublul narator (în mod alternativ, adult/László Csaba și copil/Takács Örs), temporalitatea duală (trecut-prezent), cu estomparea granițelor dintre cele două instanțe temporale, apoi diluarea limitelor care separă realul de ireal, intercalând astfel niveluri temporale, grade de realitate și intensități emoționale, suprapunerea microplanurilor spațiale personale (frame-urile surprinse în ferestrele garsonierelor blocului care prind viață prin light design și sunt puse pe pause prin închiderea jaluzelelor) sau intercalarea dintre acțiunea scenică din prim-plan și planul povestirii ori dintre prim-planul povestirii și trecerea personajelor secunde prin scenă sunt doar câteva dintre mijloacele prin care regizorul Radu Afrim iese din nou la rampă cu Pasărea retro. Și atrage atenția printr-o nominalizare pentru cel mai bun spectacol al anului trecut în cadrul Galei Premiilor Uniter 2017 și prin participarea la Festivalul Național Maghiar de Teatru (POSZT), la Teatrul Național din Pécs, pe data de 11 iunie 2017.

Structura cinematografică a spectacolului (stop-cadru, close-up, sunete non-diegetice folosite pentru efect) plasează acțiunea pe muchia fragilă dintre flashback și flashforward. Centrul de interes se comută de pe cei doi naratori intercalați pe dinamica scenică și invers, în permanență ordinea scenică solicitând privirea spectatorului într-un anumit unghi, distributiv în unghiuri diferite, simultan sau divizat între unghiuri principale și secundare (perspective), alternând planurile; apropierea sau îndepărtarea planurilor se realizează luminând anumite unghiuri în timp ce ansamblul e cufundat în black-out, sau îndreptând atenția prin proiecție sau alte elemente (transformarea celorlalți actori în spectatori) asupra anumitor detalii dintr-un plan care devine central.

Mizanscena devine secundară proiecției și modului în care se desfășoară acțiunea scenică. Fiecare garsonieră a blocului, configurată printr-un frame, este dinamizată prin sunet, culoare, lumini și proiecție de tip video mapping. Astfel, o lume închisă între filele ierbarului, încremenită în anii `70, e redimensionată virtual. Lirismul este intercalat de momente dinamice în economia spectacolului, iar momentele mai dinamice sunt susținute de secvențe în care actorii devin, pe rând, protagoniști pentru ceilalți și narează. Decorul simetric dezvăluie formația de arhitect a scenografei (Irina Moscu, nominalizată la Gala Premiilor Uniter 2017 pentru ”cea mai bună scenografie”) și e, ca și-n cazul Măcelăriei lui Iov, compatibil cu video mapping-ul (Andrei Cozlac). Coregrafia (improvizație dirijată, adecvată perioadei la care se referă și costumelor) e semnată de Ruszuly Ervin.

(Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, scenariul și regia: Radu Afrim, scenografia: Irina Moscu, video mapping: Andrei Cozlac, coregrafia:  Ruszuly Ervin, distribuția: László Csaba, Takács Örs, B. Fülöp Erzsébet, Lõrinc Ágnes, Simon Boglárka-Katalin, Kádár Noémi, Gecse Ramóna, Csíki  Szabolcs, Varga Balázs, Bokor Barna, Berekméri Katalin, Fülöp Bea, Kiss Bora, Varga Andrea, Ördög Miklós Levente, Tollas Gábor, P. Béres Ildikó, Biluska Annamária, Nagy Dorottya, Moldován Orsolya, Bartha Lászlό-Zsolt, Huszár Gábor, Kiss Péter, Kiss Anna, Sebesi Borbála, Pál Mátyás Áron, Sebesi Sarolt, Hunyadi Virág, Szakács Lászlό, Compania ”Tompa Miklós”, Teatrul Național Târgu-Mureș, premiera: 12 noiembrie 2016, spectacol nominalizat la categoria ”cel mai bun spectacol” la Gala Premiilor Uniter 2017 )

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/06/moartea-nu-va-fi-niciodata-retro.html