Seceta roșie

Înfometarea programatică din 1946-1947, din Basarabia, urzită de regimul sovietic, avea ca scop modificarea conștiinței colective. Seceta din 1946 a constituit prilejul punerii în practică a planului diabolic de înfometare (confiscarea grâului din podurile caselor oamenilor, deși ulterior acesta a fost lăsat să mucegăiască), pentru ca, terorizată astfel, populația să poată fi controlată mental, dominată, manipulată (frica avea rolul de a șterge datele apartenenței naționale, apoi colectivizarea ar fi fost acceptată). Înfometarea a avut ca efect pierderea credinței, moralității, conștiinței naționale. În prezent, nu se cunoaște numărul exact al oamenilor care au murit de foame în acea perioadă.

Fenomenul a forțat limitele instinctului de conservare conducând înspre devieri precum canibalismul, deshumarea cadavrelor și fierberea unor părți din acestea, consumul cărnii de câine sau de pisică (anterior considerat ca fiind impropriu), uciderea rudelor apropiate (copii, părinți, frați) pentru hrană. Unele dintre aceste devieri sunt inimaginabile și par să contrazică însuși instinctul de conservare, deoarece putem cu greu crede că ar fi posibil ca părinții să își sacrifice copiii, ci, mai curând, am crede că aceștia tind să se sacrifice pe ei înșiși pentru copiii lor. Toate aceste devieri și comportamente extreme sunt consecințele foarte grave ale înfometării, prin care latura socioculturală a omului era îngrijorător pusă între paranteze, omul fiind deviat de la tradițiile și obiceiurile care îl caracterizează (de exemplu, relatarea din momentul despre cumătrie), transformându-l în individ biologic, în fiară. Atunci când nevoile de bază ale omului nu sunt satisfăcute, drepturile omului, opiniile politice, recrearea și distracția, nevoile culturale ajung să fie considerate un lux nenecesar. În lumea naturală în care carnea ajunge Dumnezeu și lege, domnește principiul ”homo homini lupus”. Pradă instinctelor biologice, oamenii devin foarte cruzi, egoiști și răi, fiind în stare de orice pentru a avea ceva de mâncare: ”pâinea cea de-a pururi, ajunsă fetiș, obiect de cult și de manipulare”.

Spectacolul are o miză de ordin documentar, atrăgând atenția asupra unor cazuri impresionante, ieșite din comun, reprezentative pentru evenimentele din timpul foametei din Basarabia anilor 1946-1947. Sunt folosite mai multe tipuri de storytelling – prin intermediul unui narator (Copilul foametei/Adi Cărăuleanu), care reprezintă memoria a prezentă a trecutului recent, sau prin folosirea narării la persoana întâi sau la persoana a treia (de către personaje, pe rând, sau de personajul colectiv). Personajele sunt pe alocuri individualizate, exemplificând cazurile particulare, asupra cărora s-a documentat autoarea cărții ce constituie punctul de plecare al actualului scenariu (Cartea foametei de Larisa Turea, Curtea Veche Publishing, 2008). Apoi, actorii dau curs unui personaj colectiv care reușește să exprime și să relateze evenimentele dramatice prin intermediul textului rostit, dar mai ales prin mișcare corporală și muzică. Coregrafia devine mai sugestivă nu doar față de replicile rostite, ci chiar și față de partea video integrată în spectacol, mai ales pentru că e modernă, dar realizată pe o muzică specifică, cu elemente tradiționale și pentru reușește să transpună tensiunea psihologică în limbajul corpului și să transmită foarte multă emoție. Consider totuși destul de expresiv acel  video prin care înfometarea din Basarabia (imagini cu oameni, dar mai ales copii înnegurați și uscățivi) poate fi asociată cu situația copiilor subnutriți din Somalia.

Decorul este auster, simetric, cu asocieri paradoxale (decupaje de ziar și fragmentul de pictură bisericească), iar luminile calde, gălbui în centru și reci spre lateral, creând un contrast interesant între emoție (mărturia supraviețuitorilor, din ce în ce mai puțini) și obiectivitate istorică. La fel, jocul actorilor este dramatic atunci când întruchipează persoane care au trecut prin înfometarea din 1946-1947, în timp ce în cadrul personajului colectiv ei devin fantoșe, umbrele unor oameni în carne și oase, ale tuturor celor care au mâncat turte din pământ și din iarbă, au lăsat momentele de cumpănă să le scoată la suprafață meschinăria, renunțând la toate valorile prin care caracterizăm umanitatea. Personajul colectiv redă ultimele zvâcniri ale unui neam pe cale de dispariție. Foarte energice în acest sens sunt prestațiile lui Andrei Sava sau a lui Radu Homiceanu, a Harunei Condurache sau a Doinei Deleanu. Deși având o evidentă componentă de particularizare istorică a situației (supunerea românilor din Basarabia prin înfometare, pentru a le distruge originile), unele momente pot servi ca sugestie pentru orice calamitate a secolului trecut, printre care și Holocaustul. Mijloacele regizorale sunt diverse și amestecate, de la fețele vopsite în alb (”oamenii de făină” ce se ”macină” pe dinăuntru din cauza grijii zilei de mâine) sau fețele cu aspect pământiu (moartea domnea în Basarabia), la efectele fumigene.

Seceta roșie reprezintă un semnal de alarmă față de orice încercare de uniformizare forțată, soldată cu victime omenești, conducând la dezumanizarea omului și la alte consecințe profund negative de ordin psihic și moral ale faptului că o pâine poate ajunge să valoreze cât o viață de om.

(Seceta roșie, după Cartea foametei de Larisa Turea, scenariul și regia: Petru Hadârcă, distribuția: Adi Cărăuleanu, Daniel Busuioc, Pușa Darie, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu, Haruna Condurache, Ada Lupu, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Radu Homiceanu, Andrei Sava, Gelu Zaharia, scenografia: Rodica Arghir, coregrafia: Dumitru Tanmoșan, muzica originală: Vali Boghean, premiera: 6 iunie 2017, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/06/seceta-rosie.html