Sandros

Mizanscena nu clarifică de ce piesa se numește Sandros. Chiar dacă titlul nu este explicat, se poate lua ca punct de plecare unul dintre delirurile Cassandrei, în timpul căruia aceasta deplânge sfârșitul lumii, aducându-i în discuție pe cei patru călăreți ai Apocalipsei ”năpustindu-se bubuind asupra Pământului”, pentru a interpreta titlul. Sandros ar putea fi o referință la Apocalipsă, la Iisus și la Antichrist. Puritatea nu este reprezentată de Astyanax (copilul Andromacăi și al lui Hector), ucis de greci conform mitologiei, redus în actuala reprezentație la ceva înfășat rudimentar într-o pătură și legat cu sfoară. Dimpotrivă, puritatea e întinată și este reprezentată de Sandros, un tânăr orfan care învață să omoare de mic și care e la rândul lui omorât. În finalul piesei ambiguitatea este sporită, în loc să fie înlăturată: motivul revenirii lui Christos e același cu motivul primei veniri și al sacrificării, dragostea față de umanitate (”poate voi/ Dumnezeu să fie/ milostiv/ faţă de toată lumea”). Sandros rămâne la nivelul unei potențialități care nu ajunge să se activeze (”s-a terminat deci/ n-am fost copil/ nici adult n-am apucat să fiu/ cine ştie de ce am trăit şi de ce am murit”) – o idee, o sugestie.

Actualizate, cinci personaje feminine din tragedia antică întâlnesc alte șase caractere feminine contemporane, cu o personalitate la fel de puternică. Pe muchia fragilă dintre personaj de tragedie greacă și personaj construit pe baza psihologiei moderne, actrițele au roluri de mare forță. Georgeta Burdujan este foarte dramatică și întruchipează o Hecuba care încearcă să-i joace feste destinului, în aceeași măsură în care destinul îi râde în nas, dejucându-i toate planurile pe care și le făcuse în legătură cu fiii ei; durerea mamei care își pierde fiii e de nedescris. Hecuba are momente de pierdere a conștiinței, în care delirează, evadând din prezent, dar și momente de o luciditate insuportabilă și o personalitate contradictorie – este în același timp fragilă și puternică, dreaptă și nedreaptă, milostivă și crudă, fiicele și nurorile ei având, la rândul lor, sentimente contradictorii față de ea. Jucând-o pe Andromaca, Catinca Tudose își valorifică potențialul pentru dramă, dincolo de neurasteniile și nevrozele personajelor anterioare. Andromaca e acum o femeie frustrată care suferă și a cărei răutate se revarsă asupra celorlalte, însă justificările psihologice ale suferinței ei sunt foarte bine clarificate prin interpretare. În rolul Elena, Livia Iorga nu e scoasă din tiparul de femeie fatală, vampă sexy, o tipologie pentru care majoritatea regizorilor o aleg deși a demonstrat de-a lungul timpului că poate face față și tipologiei opuse; de fapt, personajul ei are o ușoară latură contradictorie, însă postura de ingenuă e evident jucată. În rolul Cassandra, Irena Boclincă  este personajul cel mai detașat de scenariu, o compoziție îngroșată, maladivă, la limita umanului. Prin această compoziție, actrița își pune în valoare vocea, postura corporală, privirea. Cristi Avram pare să își dea seama că uneori, atunci când atinge și depășește o anumită limită, tragedia tinde să se confunde cu comedia grotescă, iar Irena Boclincă surprinde foarte bine acest aspect prin compoziția ei. În fine, Alexandra Bandac este deja o actriță nu doar sârguincioasă, dar și vizibilă pe scenă prin elaborarea rolului prin gestică și are o voce bună. Ar mai fi de menționat tânărul Remus Stănescu, interpretându-l pe Sandros, încă student la Teatru, având și el o voce bună, apoi Diana Chirilă în rolul Penthesilea, amazoana în uniformă camouflage, lipsită de emoții, ușor surprinsă doar de previziunea propriei morți.

Așa cum reiese din prezenta punere în scenă, Cristi Avram este un epigon al lui Radu Afrim. Cassandra are un microfon de cap pentru amplificare atunci când prezice ceva în mijlocul a ceea ce în termeni moderni s-ar numi o criză de nebunie. Într-unul dintre momentele ei de lamentație, tânărul regizor preia o temă muzicală din Între noi e totul bine, care ar fi trebuit să contribuie la crearea atmosferei și la conturarea unei anumite stării emoționale, însă nu face decât să reamintească momentul din spectacolul lui Afrim, emoția de atunci contrastând cu stilul mai degrabă reflexiv al lui Cristi Avram. Prin fumul din scenă cred că urmărește tot să sublinieze atmosfera anumitor momente. Dar de la a gândi cum să faci spectatorul să simtă un anumit lucru, la a-l aduce efectiv în punctul scontat e cale lungă. Modul în care Cassandra e detașată de scenariu și compusă, personajul bizar, din altă lume la care se ajunge, încercările de a construi atmosfera scenică în mijlocul unei mizanscene austere, cu elemente de decor precare, măștile (în cazul de față imaginea calului troian), inserția unor momente de song sunt alte aspecte care ilustrează faptul că Cristi Avram se inspiră din stilul lui Radu Afrim, deși, de cele mai multe ori, nici mizele și nici finalitățile nu sunt aceleași.

Regizorul are câteva soluții regizorale interesante (momentul Catincăi Tudose cu folia de plastic, exprimând sufocarea într-o lume condamnată la tăcere și lipsită de comunicare, permanenta stare de asediu în care trăiesc femeile sau pictura murală în roșu cu oameni, case și soare, exprimând singurătatea ca un țipăt de disperare) și lucrează bine cu actorii. Dintre tonurile solicitate de textul lui Katalin Thuróczy, i se potrivește mai mult absurdul și mai puțin psihologicul sau liricul. Deși nu e vorba decât de o rescriere a tragediei femeilor troiene în cheie contemporană, la final se produce un soi de catharsis, deoarece, deși extrem de solicitant, spectacolul se termină cu un sentiment de bine inexplicabil și de nedescris.

(Sandros de Katalin Thuróczy, traducerea: Aanamaria Pop, distribuția: Georgeta Burdujan, Catinca Tudose, Livia Iorga, Diana Chirilă, Alexandra Bandac, Irena Boclincă, Remus Stănescu, regia: Cristi Avram, scenografie: Bianca Boroș, premiera: 12 iunie 2017, Sala Uzina cu Teatru, TNI)

Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2017/06/sandros.html