Spectacolul #minor vine în
continuarea mult dezbătutului Antisocial,
ambele făcând parte, împreună cu Mal/praxis,
din trilogia sugestiv intitulată ”Cât de departe suntem de peșterile din care
am ieșit?”. Sunt proiecte de artă activă (având ca punct de plecare observația
și urmărind să activeze categorii de public care iau contact cu o anumită
situație, problemă sau subiect, lăsându-se „contaminați” și căutând soluții
împreună cu echipa care a realizat spectacolul), având la bază o activitate de
documentare și cercetare asupra unor subiecte actuale, mediatizate, îmbinând
teatrul documentar, social și politic.
Ca și Antisocial, #minor se constituie din scene
alternative, numai că de data aceasta două situații din actualitate (iar nu
doar una) stau la baza spectacolului: cazul Bodnariu, familia formată dintr-un
cetățean român și unul norvegian, acuzată de abuz asupra minorilor, ai cărei
copii au fost mutați într-un centru de plasament din Norvegia și scandalul de
la Opera Română (”Afară cu străinii din țară!”). Modul în care e construit și
decurge #minor amintește în mare
măsură de Pentru că meriți, numai că acum, cu toate că are un
impact deosebit, realitatea este oarecum diluată și se lucrează, dacă nu chiar cu
ficționalul, mai mult cu probabilul, decât cu realul propriu-zis. Construcția
spectacolului este unitară, de la acordarea instrumentelor din introducere și
până la finalul neașteptat (un artist dintre cei cinci sparge greva, în timp ce
ceilalți urlă potrivnic pe heblu și pe Ode
to Joy (imnul UE), ca un excelent semnal de alarmă în încheiere. Și având
la bază un simț subtil al ironiei.
Cu toate că protestul artiștilor și problema abuzului minorilor nu par să
aibă nimic în comun, Bogdan Georgescu propune o modalitate nonconformistă de a
reda întrunirea comisiei parlamentare care discută cazul familiei Bodnariu. Dincolo
de multitudinea de tare ale românului considerate (corupția și orientarea spre
profit – vizita de lucru în Norvegia este transformată în excursie de plăcere
din banii publici), statistici ori redarea unor situații aberante de violență
domestică din România și de multiplele digresiuni de la subiectul acestui
spectacol-dezbatere pe marginea îndreptățirii statului norvegian de a lua
copiii familiei Bodnariu, invocând motivele îndoctrinării religioase (numele cu
trimitere religioasă date copiilor, folosirea unor stimulente de comportament
de genul ”Cum ar reacționa Iisus?”, ”Dumnezeu te pedepsește” sau ”Frica de
Dumnezeu ne face oameni”) și aplicării corecției fizice (”Bătaia este ruptă din
rai”), miza de fond a spectacolului e alta. Regăsesc miza spectacolului în
asocierea aparent arbitrară dintre cele două subiecte (intervenția protecției
copilului din Norvegia în cazul Bodnariu și protestele din sala de concert). De
fapt, este vorba despre cultură. Cultura, nivelul de spiritualitate al unei
nații este tocmai ceea ce o ridică deasupra dobitoacelor. Oamenii inculți și cu
un nivel de spiritualitate scăzut nu se deosebesc de animale, sunt cruzi și iresponsabili.
Acest adevăr este rostit răspicat prin absența muzicii sau zgomotul
instrumentelor într-o încercare de acordare și apoi trântite la pământ, cu
portativele întoarse, ca și cum ar fi o oglindă, înspre auditoriu, devenit
spectator, devenit adresant, devenit părtaș sau participant.
Întâlnirea comisiei parlamentare din România are un caracter nefiresc
pentru un observator occidental, dar obișnuit pentru români (se rostesc vorbe
grele la adresa statului și poporului norvegian – ”barbari fără istorie, trecut
sau Dumnezeu”, interlocutorul este întrerupt, se deviază de la subiect, nu se
ajunge la nici o concluzie și la nici un rezultat). Pasajele cu orchestra în
grevă, fie că e vorba de scene ca atare (în care se spun vrute și nevrute,
aducându-se bunăoară în discuție insuficienta subvenționare a culturii), fie că
e vorba de intermezzouri în timpul cărora aceștia se privesc între ei și
privesc publicul, nu reprezintă o rupere de ritm față de avalanșa generală de
injurii și neînțelegeri. Însă simplul fapt al intercalării acestui al doilea
subiect dă seama de reala miză a spectacolului: somnul rațiunii, demonul
prostiei și al absenței culturii infantilizează, naște monștri umani, lipsiți
de conștiință.
Sunt foarte multe minisubiectele care străbat ca din praștie spectacolul
(inutilitatea proiectelor europene, interminabilele dezbateri parlamentare din
România, stilul expeditiv de a soluționa problemele al autorităților
norvegiene, ceea ce nu presupune neapărat și soluții reale), de aceea am pus
accent pe ceea ce se spune, iar nu pe ceea ce se face efectiv. În acest caz,
cuvintele și modul în care sunt rostite, gesturile infinitezimale ale actorilor
atunci când le rostesc mi se par mai importante decât orice altceva (situație,
acțiune, conflict). Totuși, un exemplu din actualitatea imediată, asociat cu miza regăsită
prezentului spectacol, se impune, dat fiind că Bogdan Georgescu s-a documentat
și a analizat problema corporatismului în For
the Win: situația din corporații (imbecilizarea programatică, terorizarea
angajaților ca și cum s-ar avea de a face cu niște copii, încercarea de a le
anula personalitatea și a le constrânge atitudinea, împiedicându-i să-și
exprime liber opinia) reprezintă exemplul cel mai valabil de infantilizare, cu
scopul de a produce roboți pe bandă rulantă al căror comportament va fi cel al
unor copii care sunt în stare să facă orice în schimbul unei recompense.
(#minor de Bogdan Georgescu, cu Vladimir
Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Raj-Alexandru Udrea, Maria Soilică, Claudiu Urse,
manager proiect: Luminița Bîrsan, asistent regie: Vlad Bacalu, light design:
Dorin Părău, sound design: Tudor Răileanu, Teatrul Național ”Radu Stanca” din
Sibiu și Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu, premiera: 14 iunie 2016, prezentat
în cadrul FITS 2016 și 2017)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu