sâmbătă, 19 august 2017

Atât de aproape…


Spectacolul #minor vine în continuarea mult dezbătutului Antisocial, ambele făcând parte, împreună cu Mal/praxis, din trilogia sugestiv intitulată ”Cât de departe suntem de peșterile din care am ieșit?”. Sunt proiecte de artă activă (având ca punct de plecare observația și urmărind să activeze categorii de public care iau contact cu o anumită situație, problemă sau subiect, lăsându-se „contaminați” și căutând soluții împreună cu echipa care a realizat spectacolul), având la bază o activitate de documentare și cercetare asupra unor subiecte actuale, mediatizate, îmbinând teatrul documentar, social și politic.  

Ca și Antisocial, #minor se constituie din scene alternative, numai că de data aceasta două situații din actualitate (iar nu doar una) stau la baza spectacolului: cazul Bodnariu, familia formată dintr-un cetățean român și unul norvegian, acuzată de abuz asupra minorilor, ai cărei copii au fost mutați într-un centru de plasament din Norvegia și scandalul de la Opera Română (”Afară cu străinii din țară!”). Modul în care e construit și decurge #minor amintește în mare măsură de Pentru că meriți, numai că acum, cu toate că are un impact deosebit, realitatea este oarecum diluată și se lucrează, dacă nu chiar cu ficționalul, mai mult cu probabilul, decât cu realul propriu-zis. Construcția spectacolului este unitară, de la acordarea instrumentelor din introducere și până la finalul neașteptat (un artist dintre cei cinci sparge greva, în timp ce ceilalți urlă potrivnic pe heblu și pe Ode to Joy (imnul UE), ca un excelent semnal de alarmă în încheiere. Și având la bază un simț subtil al ironiei.

Cu toate că protestul artiștilor și problema abuzului minorilor nu par să aibă nimic în comun, Bogdan Georgescu propune o modalitate nonconformistă de a reda întrunirea comisiei parlamentare care discută cazul familiei Bodnariu. Dincolo de multitudinea de tare ale românului considerate (corupția și orientarea spre profit – vizita de lucru în Norvegia este transformată în excursie de plăcere din banii publici), statistici ori redarea unor situații aberante de violență domestică din România și de multiplele digresiuni de la subiectul acestui spectacol-dezbatere pe marginea îndreptățirii statului norvegian de a lua copiii familiei Bodnariu, invocând motivele îndoctrinării religioase (numele cu trimitere religioasă date copiilor, folosirea unor stimulente de comportament de genul ”Cum ar reacționa Iisus?”, ”Dumnezeu te pedepsește” sau ”Frica de Dumnezeu ne face oameni”) și aplicării corecției fizice (”Bătaia este ruptă din rai”), miza de fond a spectacolului e alta. Regăsesc miza spectacolului în asocierea aparent arbitrară dintre cele două subiecte (intervenția protecției copilului din Norvegia în cazul Bodnariu și protestele din sala de concert). De fapt, este vorba despre cultură. Cultura, nivelul de spiritualitate al unei nații este tocmai ceea ce o ridică deasupra dobitoacelor. Oamenii inculți și cu un nivel de spiritualitate scăzut nu se deosebesc de animale, sunt cruzi și iresponsabili. Acest adevăr este rostit răspicat prin absența muzicii sau zgomotul instrumentelor într-o încercare de acordare și apoi trântite la pământ, cu portativele întoarse, ca și cum ar fi o oglindă, înspre auditoriu, devenit spectator, devenit adresant, devenit părtaș sau participant.

Întâlnirea comisiei parlamentare din România are un caracter nefiresc pentru un observator occidental, dar obișnuit pentru români (se rostesc vorbe grele la adresa statului și poporului norvegian – ”barbari fără istorie, trecut sau Dumnezeu”, interlocutorul este întrerupt, se deviază de la subiect, nu se ajunge la nici o concluzie și la nici un rezultat). Pasajele cu orchestra în grevă, fie că e vorba de scene ca atare (în care se spun vrute și nevrute, aducându-se bunăoară în discuție insuficienta subvenționare a culturii), fie că e vorba de intermezzouri în timpul cărora aceștia se privesc între ei și privesc publicul, nu reprezintă o rupere de ritm față de avalanșa generală de injurii și neînțelegeri. Însă simplul fapt al intercalării acestui al doilea subiect dă seama de reala miză a spectacolului: somnul rațiunii, demonul prostiei și al absenței culturii infantilizează, naște monștri umani, lipsiți de conștiință.

Sunt foarte multe minisubiectele care străbat ca din praștie spectacolul (inutilitatea proiectelor europene, interminabilele dezbateri parlamentare din România, stilul expeditiv de a soluționa problemele al autorităților norvegiene, ceea ce nu presupune neapărat și soluții reale), de aceea am pus accent pe ceea ce se spune, iar nu pe ceea ce se face efectiv. În acest caz, cuvintele și modul în care sunt rostite, gesturile infinitezimale ale actorilor atunci când le rostesc mi se par mai importante decât orice altceva (situație, acțiune, conflict). Totuși, un exemplu din actualitatea imediată, asociat cu miza regăsită prezentului spectacol, se impune, dat fiind că Bogdan Georgescu s-a documentat și a analizat problema corporatismului în For the Win: situația din corporații (imbecilizarea programatică, terorizarea angajaților ca și cum s-ar avea de a face cu niște copii, încercarea de a le anula personalitatea și a le constrânge atitudinea, împiedicându-i să-și exprime liber opinia) reprezintă exemplul cel mai valabil de infantilizare, cu scopul de a produce roboți pe bandă rulantă al căror comportament va fi cel al unor copii care sunt în stare să facă orice în schimbul unei recompense. 


(#minor de Bogdan Georgescu, cu  Vladimir Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Raj-Alexandru Udrea, Maria Soilică, Claudiu Urse, manager proiect: Luminița Bîrsan, asistent regie: Vlad Bacalu, light design: Dorin Părău, sound design: Tudor Răileanu, Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu și Universitatea ”Lucian Blaga” din Sibiu, premiera: 14 iunie 2016, prezentat în cadrul FITS 2016 și 2017)



 Dana Țabrea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu