Martiri – drama celor ce aleg să fie liberi

Radu Nica este genul de regizor care caută texte ce-ți dau de gândit. Cum e și cazul cu Martiri pus în scenă curat, neutru, dar natural, pur teatral, excelent lucrat cu actorii, fără emfaze gratuite. Uneori, numele lui Frank Wedekind și Marius von Mayenburg apar unul lângă altul. În Martiri, existențialismul teatrului lui Mayenburg este puțin evident, dar poate fi recuperat prin trimiterea la Deșteptarea primăverii (drama copiilor devine drama adulților ce devine drama celor ce aleg să fie liberi). Ideea de natură umană este lăsată în urmă prin noul concept de condiție umană: excesele puberale și fanatismul religios au ceva în comun, însă destinul omului este chiar opera sa.

Prin decorul unic, bazat pe forță de sugestie (culori vii, multifuncționalitatea spațiilor de joc), dar și prin modul brusc, energic în care scenele sunt tăiate, se succed sau întrepătrund, fiind astfel punctate prin video design (Mihai Păcurar) și sound design (Vlaicu Golcea), regizorul Radu Nica plasează intriga din Martiri în plină actualitate. Radu Nica este foarte rezervat în a folosi textul, nu o face nicidecum în propriul interes, valorificându-l cu moderație. Nu plusează în vreun fel niciuna dintre subtemele care străbat textul (tentația mistică, tentațiile homosexuale juvenile, antisemitismul). Subiectul nu este imobilizat de impunerea vreunei grile de lectură, ci se dă curs interpretării, lansându-se astfel posibilitatea perspectivelor multiple (de aici, existența mai multor jocuri de interacțiune cu publicul pe parcursul reprezentației și schimbarea locurilor standard între actori și spectatori, volatilizarea celui de-al patrulea perete).

Absența unui centru spiritual este ceea ce atrage atenția în primul rând atunci când se încearcă o radiografiere a lumii umane contemporane. Însă refugiul fanatic în monoteismul religios și încercarea de a resuscita martiriul creștinilor altor secole nu ar avea alt rezultat astăzi decât acela de a deschide posibilitatea comparațiilor cu nazismul, dictatura și totalitarismul. În spiritul acestei problematici, prestația lui Benjamin (Ali Deac) polarizează lumea adulților și o răstoarnă. Dintre toți, cea mai afectată e profesoara de biologie (Alexandra Murăruș) care ajunge, prin dedicația față de profesie și principiile darwiniste ori ateiste, să își egaleze adversarul în fervoare. Alegând, Erika Roth ajunge să se pironească singură în cuie de podeaua școlii, într-o postură semicristică, căreia regizorul alege să nu îi dea amploare. Fără limite, extremele și fanatismele de orice tip ajung să semene între ele și conduc, în egală măsură, la excese și la acte incontrolabile. Din postura regizorului raționalist, care controlează atent fiecare mișcare a actorului și construcția întregului spectacol în cele mai mici detalii, Radu Nica surâde probabil ușor cinic în fața întregii discuții despre condiție umană, destin și iraționalitate.

Personajele nu creează dependențe, tocmai pentru că evoluează într-un dramatism ireproșabil. Creionată în general din mici gesturi cotidiene degajate, alteori surprinsă într-un exercițiu de respirație de tip yoga, în timp ce fiul îi predică despre păcat și tortură veșnică, mama lui Benjamin (Renate Müller-Nica) pune punctul pe ”i” în ceea ce privește revoluția hormonală ce va isca ulterior o revoluție conceptuală imposibil de oprit în rândul adulților ce roiesc în jurul lui Benjamin. Câștigătorului premiului UNITER pentru debut de anul acesta, lui Iustinian Turcu (Georg) îi revine rolul de a reprezenta în scenă afectele, senzațiile difuze, provocările erotice interzise oprite la jumătate. Fanatismul religios al lui Benjamin este jucat în mod paradoxal printr-o sobrietate care vibrează prin toți porii. Stăpânirea de sine a personajului are reverberații neașteptate, în acord cu tonurile muzicale religioase și cu lumina enigmatică. Distanța sufletească nu este dezechilibrată prin patimă, ci prin mici soluții regizorale care ar putea deruta (corpul dezgolit, urinatul, dar mai ales anumite ezitări și atingeri eșuate). Benjamin alege să facă răul (să mintă, să atenteze la viața aproapelui) în numele binelui. Iar cel ce alege (să fie liber) devine în mod absolut răspunzător.

 Într-un spațiu de joc populat de leagăne, trambuline, platforme de cățărare, unicorn cu arc, devenit rând pe rând acasă, la școală, în biserică etc., chestiunile serioase se discută sărind coarda, alergând printre suporturi metalice sau atârnând de vreo bară; regizorul se folosește de orice prilej pentru a umple cu mișcări elastice ale corpului uman scheletul metalic puternic colorat. Conceptual, forța oricărui mesaj este limitată. Însă corpul uman continuă să semnifice, dincolo de a fi un simplu acompaniament pentru vorbe, chiar și atunci când conceptele nu mai au nici sens și nici valoare. Unii actori dețin capacitatea de a semnifica folosindu-și propriul corp, alții au învățat mici trucuri pentru a o face. Prin intermediul corporalității puse în joc și al mișcării scenice, mai mult decât prin cuvânt vreodată, personajul atinge lumea reală a spectatorului.

(Martiri de Marius von Mayenburg, traducere: Elise Wilk, regia: Radu-Alexandru Nica, scenografia, video, light design: Mihai Păcurar, muzica, sound design: Vlaicu Golcea, distribuția: Valentin Späth, Johanna Adam/Alexandra Murăruș, Daniel Bucher, Daniel Plier, Ali Deac, Renate Müller-Nica, Iustinian Turcu, Anca Cipariu, Teatrul Național ”Radu Stanca” Sibiu, premiera: 16 septembrie 2016, prezentat în cadrul FITS 2017)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/08/martiri-drama-celor-ce-aleg-sa-fie.html