Șase performeri în căutarea unui regizor

Societate cu răspundere limitată este din toate punctele de vedere un spectacol altfel decât restul. Anumite pasaje autoreferențiale dezvăluie cum un regizor mai zbanghiu a vrut să vină cu o viziune inedită asupra Vizitei bătrânei doamne, ajungând în cele din urmă să identifice Güllen-ul cu umanitatea, iar pe güllenezi cu noi. Afirmația ”Güllen nu a existat” este urmată de o alta – ”Noi toți suntem güllenezi”. 

În manieră pirandelliană, raportul dintre realitate și ficțiune este chestionat. Sunt puse în discuție realitatea scenică, ficțiunea artistică, dar și realitatea sau adevărul lucrurilor, evenimentelor, faptelor. Ficțiunea este demascată, iar realitatea se compune dintr-o sumă de perspective umane. Ceea ce înseamnă că realitatea sau adevărul sunt relative și că ”faptele nu există, există doar interpretări”. Prin chiar titlul spectacolului, Florin Caracala propune un joc de idei între faptul că astăzi businessul lui Ill ar fi cu siguranță un SRL și semnificația acestei expresii, dincolo de sensul strict economic. Dacă societății actuale îi este diminuat simțul răspunderii, atunci omul este mai puțin liber.

Regizorul nu mai ajunge să-și exprime propria viziune asupra Vizitei lui Dürrenmatt, deoarece întregul demers ia o altă turnură. Caracala își alege patru scenariste care vor veni cu rescrieri ale Vizitei, iar arbitrar (publicul votează între anumite asocieri de cuvinte) spectacolul se recompune la fiecare vizionare în funcție de alegerile spectatorilor (care regizează ordinea spectacolului). La un moment dat, spectatorii urmăresc o scenă filmată, modificată în funcție de mișcarea spectatorului care se oferă să poate ochelari VR 360 grade, devenind regizorul spectacolului. Cei șase performeri sunt dirijați îndeaproape, indicându-li-se totodată să își dezvăluie latura umană (sfiala Andreei Spătaru când se discută despre casting și se dezvăluie că ei nu i s-a solicitat să dea o probă, aplombul lui Doru Taloș, nostimada lui Cătălin Filip).

Spectacolul tratează subiectul piesei ca pe un fapt pe care îl reconstruiește în prezent (Clara a revenit în Güllen pe 15 aprilie 2010, iar pe 17 aprilie Ill a încercat să fugă din oraș). Evenimentele sunt investigate și relatate ca și cum s-ar realiza documentarea pentru un film. Cu mențiunea că o asemenea întreprindere nu ne poate oferi adevărul, ci o interpretare la puterea a treia (pe baza documentelor, a interviurilor, a mărturisirilor se realizează un reportaj și apoi un documentar, care ulterior editat va ajunge un film documentar). Povestea este redată ca și cum ar fi vorba de evenimentele unui documentar, cu intenție parodică, dar și teatral (figurine bidimensionale desenate și decupate, activate prin magneți și manevrate de cei șase performeri, reconstituie faptele în mod satiric, fiind însoțite de storytelling). Performerii au roluri determinate inițial, pentru ca într-un alt moment să li se solicite personajelor să întruchipeze pe altcineva din poveste, iar în cele din urmă să redevină ei înșiși. Structura spectacolului este neomogenă și neechilibrată, dat fiind că scenele se alipesc aleatoriu, la alegerea publicului, putând fi scrise de autori diferiți.

Spectacolul lui Caracala nu este nici teatru documentar, nici reportaj și nici filmul documentar rezultat în urma diluării adevărului (la care se face referire). Ci despre toate acestea. Mai mult, e despre reinventarea teatralității, puterea performance-ului, ficțiune adăugată în contextul mai larg al demistificării ficțiunii, simularea mijloacelor teatrului documentar pentru un subiect ficțional, evidențierea faptului că teatrul documentar nu redă o realitate a evenimentelor, în afara oricărei ficționalizări, dedublare și permanenta căutare a autorului (până la urmă, autorul este Dumnezeu), a vinovatului (de moartea lui Ill), a regizorului (de sine). Florin Caracala este mai degrabă un regizor intelectualist, decât unul imaginativ. Lucrând cu idei și mai puțin cu imagini, se bazează pe forța de sugestie a discursivității performerilor săi. Astfel că îl caracterizează felul în care actorii reproduc momente de spectacol verbal. Merge în sens invers direcției de a înlocui verbigerația prin imagine scenică, solicitând actorii în sensul creării de scene întregi prin intermediul discursului. Plecând de la faptul că nu se mai poate spune nimic nou din punct de vedere teatral despre Vizita bătrânei doamne, din dorința de a spune ceva ce nu s-a mai spus, dar convins că totul s-a spus deja, Caracala ajunge să chestioneze însuși fenomenul teatral, constatând că doar cu greu s-ar mai putea spune ceva nou în teatru, drept urmare un nou tip de teatralitate, în cadrul căreia discursivitatea să suplinească vizualul, ar merita explorată. Performance-ul intelectualist propus de Caracala este discursiv și problematizant.

Există foarte multă ironie în teatrul contemporan, însă Caracala are curajul unei autoironii majore (jocul performerilor cu numele regizorului). Spectacolul conține o videoscenă în care Caracala-performerul vorbește despre Caracala-regizorul. Dedublarea de rol constă în faptul că tânărul Caracala, ales să filmeze un trailer al spectacolului lui Caracala, exteriorizează (dar și deformează) într-un interviu opiniile regizorului despre teatrul contemporan. Poate el însuși într-un anumit moment al devenirii sale, tânărul performer Caracala diferă de regizorul Caracala, raportul dintre alienare, înstrăinare de sine și regăsire fiind jonglat la milimetru.

(Societate cu răspundere limitată, concept și regie: Florin Caracala, dramaturgie: Alexa Băcanu, Alexandra Chițu, Ana Cucu Popescu, Petro Ionescu, cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Alina Mișoc, George Sfetcu, Andreea Spătaru, Doru Taloș,  video: Andrei Cozlac, Marian-Mina Mihai, desen: Lucia Mărneanu,  o producție Colectiv A Cluj și FaPt–Fabrica de Artă și Producție Culturală, 13 octombrie 2017, spectacol în turneu la Iași)


https://dyntabu.blogspot.ro/2017/10/sase-performeri-in-cautarea-unui-regizor_28.html