Sărbători fericite!

Sărbători fericite!

Merry Xmas and a Happy New Year!



Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/sarbatori-fericite.html

Bilanț teatral 2017, la TNI

Acum ceva timp, numărul premierelor de la Teatrul Național din Iași era de aproximativ o premieră pe lună. Însă anul 2017 nu a mai fost atât de generos din punct de vedere teatral. Număr opt premiere, dintre care ultima în colaborare cu Asociația Compania FaPt, în cadrul unui proiect de rezidențe artistice și schimburi interculturale (Mașina se oprește/Mașina Apocalipsei, premiera: 10 decembrie, textul, regia și stage design: Tilman Hecker), un experiment reușit și o provocare pentru actori, ieșind din convenții, adresând probleme actuale și folosind un limbaj teatral extrem de ingenios.

Două din cele opt premiere au fost semnate de regizorul Ion Sapdaru, una relevând predilecția sa pentru absurd  (de data aceasta, plecând de la romanul lui Vladimir Nabokov, Invitație la eșafod, premiera: 21 februarie, iar anterior, în 2015 de la proza scurtă a lui Franz Kafka, Metamorfoza). Atmosfera absurd-grotescă e bine redată, decorul și registrele de joc ale actorilor sunt disociate pentru a impune prăpastia dintre protagonist și ceilalți, oamenii-marionetă. Cu mici excepții, e un spectacol pentru actori, iar nu unul de regie. Excepția o constituie intuirea și valorificarea posibilității de a construi situațiile scenice grotești cu actorii pe baza absurdă conferită de întreaga atmosferă susținută de decor și recuzită. Tot un spectacol pentru actori, dar fără o intuiție sclipitoare ca în cazul anterior, lipsindu-i o viziune regizorală originală este Chirița în provinție (premiera: 11 noiembrie) când regizorul Ion Sapdaru decide că a venit timpul să ofere rolul titular tânărului actor Horia Veriveș. O actualizare deplină ar fi fost mai de folos tânărului spectator, decât această montare controversabilă, în intervalul dintre trecut și prezent, insuficient relevantă pentru prezent, indecisă (calul e viu în bună tradiție a punerilor în scenă cu Chirița, dar curcanul de plastic), imprecisă în ceea ce privește intențiile regizorale.

Dintre regizorii de marcă, a montat în 2017 la Iași Radu Afrim. Măcelăria lui Iov (premiera: 25 februarie) e unul dintre cele mai bune spectacole ale regizorului. În două situații aflate la poluri opuse devine dificil să vorbești despre un spectacol. Rămâi fără cuvinte dacă spectacolul e prea bun sau prea prost. Măcelăria lui Iov face parte din prima categorie. Jocul de excepție al actorilor ieșeni și universul audiovideo inedit îl fac de neuitat. Cel mai simplu e să îți dai seama că ai de a face cu un spectacol nemaipomenit atunci când ți-l amintești după mult timp. În cazul unui spectacol mediocru, trebuie să faci eforturi pentru a-l rememora. Măcelăria lui Iov jonglează pe muchia fragilă dintre detașare și implicare, ajungând la performanțe greu de atins regizoral. Jocul actorilor din rolurile principale este implicat și expresiv, în timp ce contratemele bufe sunt la polul opus, al distanțării. Punând între paranteze contrapunctările burlești, avem o mostră de artă teatrală excelent condusă regizoral. Întregul spectacular construit pe bază de contraste (și ilar, și grav) generează show-ul, cu scene legate prin song-uri, tipic afrimian. Videomapping-ul  (Andrei Cozlac) potențează prin imagini incredibile, abstracte sau concrete, subiectele abordate. KARMAngeria lui Radu Afrim optează pentru o nirvana estetică.

Nu au lipsit nici propunerile tinerilor creatori, cum ar fi Povestea păsării fără cuib (textul și interpretarea: Ada Lupu, regia: Iris Spiridon, premiera: 21 aprilie) sau Sandros (regia: Cristi Avram, premiera: 12 iunie). Ada Lupu a câștigat cu monodrama Povestea păsării fără cuib premiul I la un concurs de dramaturgie de la Bacău și a participat cu spectacolul la mai multe festivaluri din țară. Ada Lupu s-a afirmat ca actriță lucrând cu regizori care au solicitat-o și i-au scos la lumină potențialul (Radu Afrim, Radu Nica, Nic Ularu), după care a început să scrie scenarii și versuri pentru song-uri. Este o actriță inteligentă, o fire iscoditoare și inventivă, asumându-și rolul în mod conștient, atentă la detalii și la viziunea de ansamblu la care contribuie prin partitura ei. Cristi Avram este un tânăr regizor ieșean care lucrează atent cu actorii, influențat în propriile mizanscene de stilul lui Radu Afrim, inventiv în ceea ce privește soluțiile regizorale și intens preocupat de domeniul teatral.

Seceta roșie (scenariul și regia: Petru Hadârcă, după Cartea foametei de Larisa Turea, premiera: 6 iunie) este un spectacol de teatru documentar despre înfometarea din Basarabia anilor 1946-1947, un fenomen care a urmărit pierderea credinței, moralității, conștiinței naționale; acest fenomen a forțat limitele instinctului de conservare conducând înspre devieri precum canibalismul, deshumarea cadavrelor și consumarea acestora. Prin comportamentele extreme, latura socioculturală a omului a fost îngrijorător pusă între paranteze, reducându-se la a fi doar individ biologic, devenind ”lup pentru om” sau fiară.

Cu scopul de a face cunoscut teatrul românesc clasic în rândul tinerilor, sunt binevenite actualizările textelor tradiționale. Regizoarea Irina Popescu Boieru își îndreaptă atenția asupra piesei Moartea unui artist de Horia Lovinescu pe care o montează independent de epoca în care a fost scrisă, punând accent pe motive și pe problematica familiei. Viziunea regizorală ca atare nu e nonconformistă, dar decorul e schematic și sugestiv, iar actorii sunt încurajați să se exprime, dezvoltând partituri valabile. În cazul textelor clasice (Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale), sunt de dorit actualizările radicale care, fără a se îndepărta de text pentru a nu își pierde scopul educativ, să reprezinte viziuni regizorale autentice, construind situații scenice și caractere inedite, atractive pentru publicul secolului XXI.

Destul de multe spectacole invitate sau în turneu au putut fi vizionate în 2017 la TNI, dar acestea nu formează obiectul prezentului bilanț. Dintre regizorii importanți, care au montat de-a lungul timpului la Iași, lipsesc nume precum Mihai Măniuțiu, Claudiu Goga sau Radu Alexandru Nica. Dar stagiunea 2017-2018 e abia la început.



https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/bilant-teatral-2017-la-tni.html

Despre regizori, văzuți de ei înșiși (I)

Volumul de interviuri bilingv (român-englez), coordonat de criticul de teatru Oltița Cîntec (Regia românească, de la act de interpretare la practici colaborative/Romanian Theatre Directing, from Authorship to Collaborative Practices), apărut la Editura Timpul (2016) reprezintă pentru mine pretextul unui demers investigativ asupra regizorului (ca autor de spectacol sau adept al devised theatre), văzut dinspre el însuși. Deoarece volumul a fost lansat în diverse festivaluri de teatru de la finele anului trecut și de anul acesta (printre care FNT sau FITS), nu îmi propun o recenzie de carte.

Regizorii intervievați sunt: Radu Afrim, Gianina Cărbunariu, Catinca Drăgănescu, Bogdan Georgescu, Eugen Jebeleanu, Cristi Juncu, Radu-Alexandru Nica, Theodor Cristian Popescu, Leta Popescu și Bobi Pricop. În măsura în care regizorii intervievați intră, mai mult sau mai puțin, în sfera mea de interes, din perspectiva acestui minieseu, dincolo de modurile diferite de intervievare și alte moduri posibile, mă voi limita la câteva puncte de reper care să îmi ilustreze investigația.

Radu Afrim. Interviul ia forma unui dicționar de termeni care trimit la spectacolele regizorului, la estetica sa sau la subiectele predilecte. Radu Afrim citește atent piesele de teatru, critica de teatru, scrutează oamenii și actorii. Aspiră de-acum să își formuleze propriile opinii critice cu privire la spectacole, neputând rămâne nepărtinitor: ”Pe de altă parte, e drept că simt ceva foarte puternic pentru spectacolele mele nepremiate. Iar pe cele care au cronici proaste le divinizez de-a dreptul” (p. 32, interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu).

Un regizor nonconformist, Radu Afrim s-a impus nu atât prin premii sau aprecierea criticii de teatru, cât prin numărul tinerilor aduși la teatru de-a lungul timpului, prin numărul mare de oameni care îi apreciază spectacolele, dar mai ales prin calitatea acestora. Nu mă impresionează atât cantitatea, cât calitatea celor al căror mental realmente reușește să fuzioneze cu orizontul de senzații și semnificații pus în joc de regizor.

Dinspre el însuși, Radu Afrim pune foarte mare accent pe omul din spatele actorului, pe vitalitatea autorilor de text dramatic aleși (”autori vii”), per ansamblu aș spune pe calitatea de a fi viu, prezentă la toate elementele vizate de construirea unui spectacol, de la scenariu sau actor, la spațiu audiovideo sau scenografie. Cu această calitate asociez modalitatea sa de a lucra textul, prin care regizorul își poate permite să deformeze, să includă scenariul în propriul sistem de valori, să reinstituie textual și valoric. Nu întotdeauna acest lucru a fost apreciat (mai ales în ceea ce privește dramaturgia clasică), de aceea R.A. a ales în special dramaturgi contemporani nemontați anterior în România, iar în ultimul timp a ajuns să își scrie propriile scenarii. În loc să intermedieze între regizor și dramaturg, spectacolul va transpune astfel universul uman regăsit de regizor la contemporani.

Cu toate acestea, R.A. nu se consideră un regizor-autor, ci unul care lucrează spectacolul împreună cu trupa, fără a fi prin aceasta un adept fără rezerve al teatrului de tip devised: ”E foarte erotică lupta cu textul, și indecentă, pentru că se întâmplă în grup. (…) Totul se face în trupă.” (p. 20). În ceea ce privește modul în care R.A. ajunge să echilibreze, plecând de la text, imaginea și sunetul, împreună cu echipa, în ceea ce va constitui ulterior show-ul, el devine incredibil de sincer: ”Spectacolele mele îmi sunt necunoscute, și nu mă refer la cele pe care le-am uitat.” (p. 24).

Un univers audiovideo populat de personaje afrimiene, cu situații scenice indisolubil legate de universul interior (psihologic) al actorilor aleși să le interpreteze (ciudate în sens bun sau în sens rău) ia naștere din lucrul în echipă. Lumea show-rilor lui R.A. este o lume a stărilor de spirit contradictorii (cu treceri tot mai bruște, în cele mai recente spectacole realizate, de la registru grav la cel comic), având la bază o estetică ce diferă de la spectacol la spectacol. Ars poetica regizorală a lui R.A., care a preluat crearea de spectacol în cele mai recente montări ale sale, culminează cu reconfigurarea în termeni contemporani a esteticii teatrale: tragicomicul, absurdul tragic sau comicul grotesc, melancolia.

Deși nu și-a propus să schimbe ceva în lumea în care trăiește ori în modul de a face teatru al contemporanilor săi (fie din teatrele din est, fie din cele din vest), R.A. zguduie din temelii pământul pe care calcă cel ce s-a lăsat furat de jocul scenic propus, la ieșirea din sala de spectacol, fără a rămâne captiv: ”Ah, când te duci în Vest să faci teatru și reușești să schimbi ceva, nu în tine, ci pe acolo, pe la ei, prin felul lor de face teatru, atunci deja discutăm în alți termeni. În unii pe care nu-i cunosc. :))” (p. 31).

Nu știu dacă teatrul lui R.A. dă dependență. S-a vorbit foarte mult (Cristina Rusiecki), inclusiv în acest interviu, de numărul mare al fanilor care îl urmăresc pe regizor prin țară, fiind prezenți la mai toate spectacolele acestuia. Cred doar că e mai frumos termenul ”a urma” decât cel de ”a urmări”. Iar din felul în care regizorul se exprimă în interviul citit, sper că este un regizor al libertății (de creație). Aș fi vrut să pot adăuga ”absolute”, dar aș fi intrat într-un cerc vicios. Dinspre regizor, și din felul în care se încheie prezentul interviu, luat ca pretext, și din cel în care se încheiau și altele, R.A. se consideră mai degrabă un regizor al faptului că ”nu le putem numi pe cele despre care nu știm dacă au un nume”. Sau că ”nu le putem numi pe cele ce nu au un nume”. Ceea ce nu e totuna cu ”despre cele ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. R.A. nu a tăcut niciodată în spectacolele sale cu privire la universul estetico-etic favorizat și nu a preferat sintactica spectaculară, în detrimentul semanticii. Dimpotrivă.

Dana Tabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/despre-regizori-vazuti-de-ei-insisi-i.html

Chirița în 2017

Mă întreb care sunt intențiile realizatorilor, dincolo de aducerea Chiriței în provinție pe afiș la TNI, în 2017. Ce încearcă să spună nou Chirița din 2017, în interpretarea tânărului actor Horia Veriveș, dincolo de actualizările de decor sau de aleatorii actualizări ale replicilor din piesa lui Alecsandri? În absența deslușirii unui concept regizoral coerent, mi-e greu să mă pronunț cu privire la realizarea unor intenții oarecare. De aceea, voi începe prin a menționa punctul forte și cea mai mare slăbiciune a actualei puneri în scenă: Chirița în provinție își are locul ei bine delimitat la Iași în 2017; blackface-ul e inutil și scabros.

Deși tradiția travestiului nu s-a menținut în toate montările spectacolului Chirița în provinție, revenirea la această tradiție și păstrarea ei e de dorit. Mai mult, încercarea pe care Ion Sapdaru o face cu Horia Veriveș, acordând o șansă unui actor tânăr, chiar dacă peste puterile lui atunci când aducem în discuție tradiția celebrelor travestiuri de la Iași, ce începe în 1852 cu Matei Millo, pentru care Vasile Alecsandri a conceput acest rol, și continuă în 1930 cu inconfundabilul Miluță Gheorghiu, iar mai recent cu Teodor Corban (1997) sau Petru Ciubotaru (1990), e salutară. Însăși includerea Chiriței în provinție în repertoriul Naționalului ieșean este justificată, dat fiind legătura de secole dintre acest spectacol și scena ieșeană.

Ceea ce m-a șocat cel mai mult a fost vopsirea în negru a feței unui actor (Doru Aftanasiu) în contextul în care au existat reacții puternice în mediul artistic față de blackface; nu cred că era necesar și prin urmare nu văd rostul. E drept că la un moment dat, într-o scurtă inserție de teatru de pantomimă în teatru (moment de forțare a comicului), Doru Aftanasiu face un Othello parodic, dar nici așa nu cred că era nevoie să aibă chipul ciocolatiu pe tot parcursul spectacolului.

La capitolul alte aspecte pro și contra, ar mai fi chestiunile următoare: e interesantă aducerea calului viu în peisaj, dar sare în ochi faptul că se recurge ostentativ la acest truc, lipsind scânteia; e de preferat sugestia unor concretizări artificiale, kitsch care aglomerează (curcanul, câinele, tablourile, amintind de păianjeni sau fructe de plastic din alte spectacole ale regizorului); intercalarea momentelor muzicale și a celor de grup cu restul scenelor reușește, actorii din rolurile de figurație sunt foarte entuziaști și contribuie mult la atmosferă; decorul din partea a doua e mai inspirat decât cel din prima parte și permite jocurile intercalate de situații umoristice; Iuliana Budeanu (Luluța) e argint viu (în ciuda unei pronunții atipice, are voce și ureche muzicală și ia cu asalt scena) eclipsând-o pe Chirița; Horia Veriveș se confruntă cu o compoziție dificilă, rolul solicitând poate un actor mai matur din punct de vedere al experienței scenice, iar travestiul are succes în mod firesc fără a genera efectele comice la care te aștepți atunci când un bărbat îmbracă straie de femeie; nu îmi explic de ce s-a optat pentru Gelu Ciobotaru în rolul lui Guliță (e tern ca actor); costumele contribuie foarte mult la realizarea caracterelor, la expresivitatea interpretării actorilor și la generarea efectelor comice (accentuarea sau exagerarea formelor în cazul Chiriței sau al lui Bârzoi/Dumitru Năstrușnicu amintind de protagonistul din Natură moartă cu nepot obez, travestiul arăbesc foarte ingenios al lui Cosmin Maxim/Leonaș).

Per ansamblu, actorii sunt foarte plastici (Dumitru Năstrușnicu, Irina Răduțu Codreanu, Sorin Cimbru). Într-o producție de două stele actorii ies mai mult în evidență decât într-una de cinci stele. După cum într-un spectacol cu o regie puternică, actorii pot intra într-un con de umbră. Dar în fond e vorba de modul în care se negociază raporturile dintre elementele spectacolului și interpretarea actorilor sau de relațiile de putere dintre regizor și actori.

Nu pot să nu remarc faptul că spectacolul este distractiv pentru public, iar reacțiile publicului dau măsura sa. Deoarece am învățat că în teatru nu trebuie să sapi excesiv acolo unde se scoate apă din piatră seacă (nu e tocmai genul de spectacol în care să scormoni după subtilități estetice ori după interpretări abisale). Apoi, am mai învățat că un spectacol care prinde nu suportă critici în exces. Iar spectacolul lui Ion Sapdaru are lipici la public. Foarte câștigați vor fi cei tineri care nu l-au prins pe Miluță Gheorghiu jucând Chirița. Avem însă mărturii (înregistrări radiofonice, fotografii și costume din trecut). În ciuda unei tradiții de excepție, ar fi o atitudine greșită s-o respingem categoric pe Chirița din 2017 doar pentru că nu s-ar ridica la înălțimea tradiției. Fiecare generație are dreptul la cel puțin o Chiriță a ei. Însă e dificil deoarece Ion Sapdaru pare să vrea o Chiriță în dulcele stil clasic și atunci comparațiile cu interpretările anterioare devin inevitabile.

Personal, îmi imaginez că ar fi posibilă o actualizare radicală a piesei, așa cum a făcut Cristian Ban cu O noapte furtunoasă de Caragiale la Sfântu Gheorghe, punând în joc un concept regizoral coerent, puternic și o viziune aparte, iar atunci am fi cu mult mai câștigați.

(Chirița în provinție de Vasile Alecsandri, regia și decorul: Ion Sapdaru, distribuția: Horia Veriveș/Chirița, Dumitru Năstrușnicu/Bârzoi, Gelu Ciobotaru/Guliță, Iuliana Budeanu/Luluța, Irina Răduțu Codreanu/Safta, Doru Aftanasiu/Dl Șarl, Cosmin Maxim/Leonaș, Sorin Cimbru/Ion și Anne Marie Chertic, Diana Chirilă, Livia Iorga, Oana Sandu, Tatiana Ionesi, Alexandra Bandac, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc, Adrian Marele, Radu Mihoc, Francisc Bucur etc., costume: Alina Dincă Pușcașu, muzica originală: Alexander Flechtenmacher, scripcarul: Ioan Ursulescu, premiera: 11 noiembrie 2017, Sala Mare, TNI)

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/chirita-in-2017.html

Despre România, cu și despre actori

Așa cum notam cândva că orice teatru din țară merită o analiză a specificului său, raportat la comunitatea căreia i se adresează (și eu am încercat câteva demersuri în acest sens), observ acum că, din ce în ce mai mult, curatorii ori regizorii realizează investigații despre viața dintr-o comunitate sau alta, concretizate în demersuri de ordin spectacular. Unul dintre acestea îi aparține regizoarei Carmen Lidia Vidu și ia în considerare comunitatea din Sfântu Gheorghe. Demersul face parte dintr-un proiect mai vast de explorare a orașelor din România, având o miză socială declarată (proiectul se vrea ancorat în istoria recentă și în evenimentele care ne-au marcat, prezentând biografia câtorva actori din copilărie și până în prezent, trecând în revistă pasaje cruciale de istorie recentă, dar punctând și detalii cu valoare sentimentală pentru actori, fără semnificație generală). Jurnal de România. Sfântu Gheorghe a avut premiera anul acesta, la sfârșitul lui septembrie după  Jurnal de România. Constanța care-a avut premiera la începutul lui martie, tot anul acesta. Ambele spectacole s-au jucat cu succes la Viena la sfârșitul lunii noiembrie.

Și actorii sunt oameni este, cred, unul dintre conceptele tari ale proiectului. Actorii intră în scenă și vorbesc despre experiențe din viața ori cariera lor care îi apropie de comunitatea căreia i se adresează ca artiști. Ei nu ezită să își expună fragilitatea: câteva kilograme în plus, nevrozele, eșecurile sentimentale, depășirea complexului figurii paterne de succes etc. Fiecare vine cu propria viziune și cu propria raportare la lume și se distinge prin crezuri și convingeri. Astfel, Ioana Alexandrina Costea a învățat că în viață trebuie să ai răbdare, iar Ion Fiscuteanu Jr. consideră că cel mai important lucru, care ar trebui să ne ghideze în viață, este dragostea față de oameni. Orice informație despre biografiile artistice ale actorilor este folosită pentru a crea un moment de spectacol (de pildă, Ioana Alexandrina Costea a făcut în copilărie gimnastică ritmică). Un copac vechi de sute de ani, o plimbare la marginea orașului sau prin piață, o ieșire cu colegii sunt prilejuri pentru a-și prezenta hobby-urile și modurile în care aleg să își reîncarce bateriile în timpul liber. În același timp, actorii formează o gașcă (deși provin din zone diferite ale țării, au rămas în Sfântu Gheorghe pentru coeziunea trupei) integrată în comunitatea locală, intrând frecvent în legătură cu orașul și cu oamenii. Se implică activ și își spun părerea răspicat cu privire la deciziile Consiliului Local, la arhitectura orașului și la orice altceva consideră că ar trebui schimbat.

Mărturisirile sunt însoțite de proiectarea de imagini din arhiva personală, semnificative pentru biografia actorilor și alternează cu inserții video sau momente coregrafice. De fiecare dată, numele compozitorilor sau ai realizatorilor filmulețelor sunt comunicate publicului. Se lucrează cu genericul la vedere și cu prezentări haioase ale momentelor din spectacol, comentariile fiind proiectate. Maniera nondiscursivă, neriguroasă, aparent aleatorie de reunire a momentelor conferă spectacolului un caracter atipic, experimental. S-a spus despre spectacol că ar fi o formă de confesiune teatrală, însă e prea teatral pentru a fi întru totul confesiv și prea natural pentru a fi pe deplin teatral. Sub semnul acestui paradox, se evidențiază aptitudinile și potențialul extraordinar al actorilor de la Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe (Sebastian Marina încheie spectacolul cu un moment la chitară și se descurcă foarte bine, chiar dacă a învățat să cânte la acest instrument special pentru respectivul moment). La limita dintre actor și performer, actorii se joacă pe sine, fără a renunța la teatralitate, creând punți înspre spectator prin detaliile biografice prezentate (unii spectatori s-ar putea regăsi în anumite pasaje din viața actorilor sau în crezurile lor). Proiectul este ideal pentru a cunoaște latura umană a câtorva actori renumiți de la un teatru din România (în fiecare dintre primele două spectacole din cadrul proiectului evoluează șase actori). În același timp, este util pentru a prezenta comunitățile din România în Occident, alegând această modalitate aparte (prin intermediul vieții actorilor, iar nu redând viața altcuiva, a oamenilor din cadrul comunității, cum s-ar proceda într-un spectacol tipic de teatru social).

Am poposit cândva într-un oraș mic, într-o margine de Românie, iar acolo am intrat în vorbă cu un om pe care îl rugasem să îmi indice drumul înspre un obiectiv turistic. Din vorbă în vorbă, deplorând starea de degradare în care fuseseră lăsate monumentele istorice, omul mi-a spus: ”Știți, la noi s-a cam luat timpul, cum se zice”. Ceea ce voia omul să zică era că timpul a stat în loc. Despre această senzație de scurgere mai lentă a timpului vorbesc și actorii din Sfântu Gheorghe. De această dată însă într-un sens pozitiv, referindu-se la avantajele de a trăi altfel decât în ritmul amețitor al secolului vitezei. E cert că trăim într-o societate dinamică, în permanentă schimbare și că trebuie să luăm atitudine față de tot ceea ce ni se întâmplă în vârtejul vieții. În acest sens, acționează teatrul social. Totodată, teatrul asigură un moment de tihnă, de evadare din timpul cotidian.

(Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, regia și scenariul: Carmen Lidia Vidu, cu Sebastian Marina, Daniel Rizea, Ioana Alexandrina Costea, Ion Fiscuteanu Jr, Elena Popa, Costi Apostol, foto/video: Vetró Baji, Levente Vargyasi, muzica: Luiza Zan, Kónya Ütő Bence, costume: Raluca Alexandrescu, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, prezentat în Festivalul de Teatru din Piatra Neamț, 18 noiembrie 2017)



https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/despre-romania-cu-si-despre-actori.html