Frig

A apărut o generație de tineri regizori în România, printre care și Alex Bogdan, care lucrează cu actori foarte expresivi, construind spectacolul din prestația acestora. Montarea foarte naturalistă în discuție aici insistă pe căldura exterioară dublată de frigul interior. E frig în universul uman dominat de cruzime, prejudecăți neonaziste, crime arbitrare. Naționalismul reprezintă un pericol pentru orice națiune, de aceea actualitatea subiectului se păstrează odată cu ornamentația și contextul local.

Piesa suedezului Lars Noren este realistă și, deși încă de la început putem anticipa finalul tragic, soluțiile regizorale de punere în scenă pot face în așa fel încât spectatorului să-i fie rezervate și unele surprize scenice. Pe cei neobișnuiți cu teatrul, soluțiile extrem-naturaliste alese de Alex Bogdan, culminând cu loviturile din momentul exponențial al crimei propriu-zise îi pot nu doar surprinde, ci șoca realmente. Am observat că a fost spectacolul cu cel mai mare impact emoțional asupra tinerilor. Lăsând întrebările și răspunsurile deschise pentru fiecare în parte, spectacolul mai are un incontestabil caracter educativ.

Poate pentru a atenua consecințele finalului la care mă refeream mai sus, la început spectatorii sunt introduși în convenția teatrală, iar actorii își preiau rolurile la vedere, pe măsură ce se îmbracă în costumația de scenă și își prezintă fiecare în parte personajul, identificându-se cu acesta. Această distanțare de rol de primă instanță permite ulterior o asumare foarte teatrală, prin roluri de compoziție atent conturate. Anders (Ionuț Grama) este un adolescent cu o personalitate puternică ce se răsfrânge și asupra lui Keith (Liviu Pintileasa), primul fiind motorul care pune în mișcare întregul mecanism al cruzimii. Civilizația nordicilor scoate la lumină cruzimi nebănuite atunci când se pune problema purității raselor și a curățeniei pe care neonaziștii se simt datori să o înfăptuiască. În umbra lui Anders, un șovin incurabil, Keith, cu ochii scăpărători, face din crimă un privilegiu al celor puternici, un motiv de mândrie atunci când nu există altceva care să te înalțe pe culmi. Ismael (Silviu Debu) este reprezentantul marginalizaților care se aliază cu cei puternici pentru a-și asigura o poziție privilegiată și întruchiparea lașității. Kalle (Andrei Seușan) este un coreean adoptat de o familie bogată din Suedia, un partizan al democrației și al drepturilor omului. În numele pseudoidealurilor neonaziste și cu scopul de a se simți mai presus de ceilalți, Anders, Keith și Ismael sunt autorii morali ori efectivi ai unei crime monstruoase nu doar împotriva colegului lor, ci împotriva umanității. Faptul că acești tineri nu au învățat lecția Holocaustului este un mare semnal de alarmă.

Fără să apeleze la o tehnică ieșită din comun în materie de sunet sau lumini, regizorul Alex Bogdan valorifică talentul actorilor, lăsându-i să spună povestea. În cazul de față, e poate cel mai nimerit să procedeze astfel. Actorii se ajută foarte mult de text atunci când construiesc atmosfera cu care va ajunge să se confrunte spectatorul. Ionuț Grama este foarte plastic, iar Liviu Pintileasa e un actor foarte puternic, cu o energie uriașă. Cei patru actori reușesc să capteze în foarte mare măsură și să-l facă pe spectator să problematizeze. În momentul crimei propriu-zise, coreeanul este înlocuit cu un manechin din cârpă dintre cele plasate pe scenă încă de la început, iar actorul Andrei Seușan urmărește scena înmărmurit de pe margine, fără a se despărți de personajul său, Kalle. Vopseaua roșie împroașcă întregul perimetru stabilit pentru acțiunea scenică, ajungând aproape de picioarele spectatorilor înmărmuriți. Imaginea pumnului care se declanșează în întuneric rămâne întipărită în memoria afectivă a privitorului.

Crimele sunt săvârșite de oamenii slabi, la ordinul celor puternici, din cauza fricii, a complexelor, din lașitate sau ignoranță. Omul ignorant care comite un act monstruos nu este mai pasibil de iertare decât cel ce comite fapta în deplină cunoștință de cauză. Este la fel, dacă nu poate chiar mai periculos decât cel din urmă. Pe parcursul derulării evenimentelor scenice și al discuțiilor care conduc la conflict și înspre punctul culminant, sentimente diverse și amalgamate ies la iveală (frustrări, invidii, nevoia de confirmare a identității proprii sau de afirmare). Toate acestea conduc direct sau indirect la crimă. Indiferent de situație, nu avem astăzi, dintr-o perspectivă democratică și creștină nicio justificare valabilă a crimei. Omorârea celuilalt rămâne, dincolo de motive ori motivații, un lucru bizar și înspăimântător. Faptul că dramaturgul s-a oprit asupra chestiunii neonaziste ori a rațiunilor oferite de această mișcare pentru a se autolegitima înseamnă că a văzut un pericol în societatea contemporană. La același pericol se raportează toți cei ce aleg să monteze piesa, considerând subiectul interesant și actual.

(Frig de Lars Noren, regia: Alex Bogdan, distribuția: Liviu Pintileasa, Ionuț Grama, Silviu Debu, Andrei Seușan, Teatrul Unteatru București, vizionat în cadrul Festivalului de Teatru din Piatra Neamț, 17 noiembrie 2017)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2018/03/frig.html

Despre România, cu și despre actori

Așa cum notam cândva că orice teatru din țară merită o analiză a specificului său, raportat la comunitatea căreia i se adresează (și eu am încercat câteva demersuri în acest sens), observ acum că, din ce în ce mai mult, curatorii ori regizorii realizează investigații despre viața dintr-o comunitate sau alta, concretizate în demersuri de ordin spectacular. Unul dintre acestea îi aparține regizoarei Carmen Lidia Vidu și ia în considerare comunitatea din Sfântu Gheorghe. Demersul face parte dintr-un proiect mai vast de explorare a orașelor din România, având o miză socială declarată (proiectul se vrea ancorat în istoria recentă și în evenimentele care ne-au marcat, prezentând biografia câtorva actori din copilărie și până în prezent, trecând în revistă pasaje cruciale de istorie recentă, dar punctând și detalii cu valoare sentimentală pentru actori, fără semnificație generală). Jurnal de România. Sfântu Gheorghe a avut premiera anul acesta, la sfârșitul lui septembrie după  Jurnal de România. Constanța care-a avut premiera la începutul lui martie, tot anul acesta. Ambele spectacole s-au jucat cu succes la Viena la sfârșitul lunii noiembrie.

Și actorii sunt oameni este, cred, unul dintre conceptele tari ale proiectului. Actorii intră în scenă și vorbesc despre experiențe din viața ori cariera lor care îi apropie de comunitatea căreia i se adresează ca artiști. Ei nu ezită să își expună fragilitatea: câteva kilograme în plus, nevrozele, eșecurile sentimentale, depășirea complexului figurii paterne de succes etc. Fiecare vine cu propria viziune și cu propria raportare la lume și se distinge prin crezuri și convingeri. Astfel, Ioana Alexandrina Costea a învățat că în viață trebuie să ai răbdare, iar Ion Fiscuteanu Jr. consideră că cel mai important lucru, care ar trebui să ne ghideze în viață, este dragostea față de oameni. Orice informație despre biografiile artistice ale actorilor este folosită pentru a crea un moment de spectacol (de pildă, Ioana Alexandrina Costea a făcut în copilărie gimnastică ritmică). Un copac vechi de sute de ani, o plimbare la marginea orașului sau prin piață, o ieșire cu colegii sunt prilejuri pentru a-și prezenta hobby-urile și modurile în care aleg să își reîncarce bateriile în timpul liber. În același timp, actorii formează o gașcă (deși provin din zone diferite ale țării, au rămas în Sfântu Gheorghe pentru coeziunea trupei) integrată în comunitatea locală, intrând frecvent în legătură cu orașul și cu oamenii. Se implică activ și își spun părerea răspicat cu privire la deciziile Consiliului Local, la arhitectura orașului și la orice altceva consideră că ar trebui schimbat.

Mărturisirile sunt însoțite de proiectarea de imagini din arhiva personală, semnificative pentru biografia actorilor și alternează cu inserții video sau momente coregrafice. De fiecare dată, numele compozitorilor sau ai realizatorilor filmulețelor sunt comunicate publicului. Se lucrează cu genericul la vedere și cu prezentări haioase ale momentelor din spectacol, comentariile fiind proiectate. Maniera nondiscursivă, neriguroasă, aparent aleatorie de reunire a momentelor conferă spectacolului un caracter atipic, experimental. S-a spus despre spectacol că ar fi o formă de confesiune teatrală, însă e prea teatral pentru a fi întru totul confesiv și prea natural pentru a fi pe deplin teatral. Sub semnul acestui paradox, se evidențiază aptitudinile și potențialul extraordinar al actorilor de la Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe (Sebastian Marina încheie spectacolul cu un moment la chitară și se descurcă foarte bine, chiar dacă a învățat să cânte la acest instrument special pentru respectivul moment). La limita dintre actor și performer, actorii se joacă pe sine, fără a renunța la teatralitate, creând punți înspre spectator prin detaliile biografice prezentate (unii spectatori s-ar putea regăsi în anumite pasaje din viața actorilor sau în crezurile lor). Proiectul este ideal pentru a cunoaște latura umană a câtorva actori renumiți de la un teatru din România (în fiecare dintre primele două spectacole din cadrul proiectului evoluează șase actori). În același timp, este util pentru a prezenta comunitățile din România în Occident, alegând această modalitate aparte (prin intermediul vieții actorilor, iar nu redând viața altcuiva, a oamenilor din cadrul comunității, cum s-ar proceda într-un spectacol tipic de teatru social).

Am poposit cândva într-un oraș mic, într-o margine de Românie, iar acolo am intrat în vorbă cu un om pe care îl rugasem să îmi indice drumul înspre un obiectiv turistic. Din vorbă în vorbă, deplorând starea de degradare în care fuseseră lăsate monumentele istorice, omul mi-a spus: ”Știți, la noi s-a cam luat timpul, cum se zice”. Ceea ce voia omul să zică era că timpul a stat în loc. Despre această senzație de scurgere mai lentă a timpului vorbesc și actorii din Sfântu Gheorghe. De această dată însă într-un sens pozitiv, referindu-se la avantajele de a trăi altfel decât în ritmul amețitor al secolului vitezei. E cert că trăim într-o societate dinamică, în permanentă schimbare și că trebuie să luăm atitudine față de tot ceea ce ni se întâmplă în vârtejul vieții. În acest sens, acționează teatrul social. Totodată, teatrul asigură un moment de tihnă, de evadare din timpul cotidian.

(Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, regia și scenariul: Carmen Lidia Vidu, cu Sebastian Marina, Daniel Rizea, Ioana Alexandrina Costea, Ion Fiscuteanu Jr, Elena Popa, Costi Apostol, foto/video: Vetró Baji, Levente Vargyasi, muzica: Luiza Zan, Kónya Ütő Bence, costume: Raluca Alexandrescu, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, prezentat în Festivalul de Teatru din Piatra Neamț, 18 noiembrie 2017)



https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/despre-romania-cu-si-despre-actori.html

Spectacole despre România la Festivalul de Teatru din Piatra Neamț

Foarte multe spectacole din Festivalul de Teatru, desfășurat în luna noiembrie la Piatra Neamț, sunt despre România, reflectând nevoia publicului contemporan de a-și găsi propria identitate în urma mutațiilor istorice, sociale, politice și culturale la care a fost supus în ultimii 28 de ani. Chiar dacă spectacolele reprezintă teatru documentar ori social declarat sau nu, publicul tinde să se caute pe sine în spectacole. Racordarea la viețile spectatorilor devine din ce în ce mai mult o condiție a teatrului contemporan. În caz contrar, publicul are tendința de a investiga singur, dincolo de mizele regizorale, în ce măsură spectacolul îi spune ceva despre propria sa existență în societate.

Majoritatea spectacolelor selectate în Festivalul de Teatru din Piatra Neamț respectă această condiție. Iar acolo unde componenta socială nu e explicită, spectatorul simte nevoia să se regăsească în alt mod, emoțional, prin empatie sau reflexiv, punându-și noi întrebări. Prin intermediul spectacolului ca instrument de lucru, atât echipa, cât și publicul problematizează, încercând să soluționeze conflicte din societatea contemporană. Latura cognitivă (teatrul ca instrument de cunoaștere) ori cea polemică a spectacolelor sunt recunoscute prin organizarea unor dezbateri cu publicul după spectacol. În acest mod, se poate vedea feedbackul imediat, anticipând posibile efecte pe termen lung.

Ne-am săturat

Într-un context spectacular orbitor (reflectoare foarte puternice, lumini stroboscopice, dinamism scenic) cu trei actrițe foarte talentate pe mișcare scenică și în ceea ce privește vocea (Paula Rotar, Denisa Blag, Ioana Maria Repciuc), umbra rușinii se întinde treptat ca un machiaj în descompunere pe tot cuprinsul feței noastre (o posibilă interpretare a titlului). Țara în care trăim e una a divorțurilor, avorturilor, analfabetismului și a violurilor, iar statisticile dovedesc acest lucru. E țara de care ne-am săturat din cauza necivilizației, tradițiilor prost înțelese și valorificate, exploziei tehnologice, importurilor culturale din Occident sau a mimetismului. All over your face (Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, regia: Botond Nagy) surprinde, prin contraste estetice, suprapunerea planurilor, jocul cu spectatorii, clovnerie, foarte multe dintre contrastele de la nivelul societății actuale. Umorul este amar. Pe cât de scurtcircuitat e spectacolul, pe atât de ternă este existența noastră.

Am obosit

Sunt 28 de ani de la Revoluție și încă nu am elucidat trecutul recent, încă încercăm să ne cunoaștem și să ne înțelegem prezentul. Între timp, copiii au devenit părinți. Și am obosit. Spectacolul ’90 (Asociația O2G și Macaz Teatru Coop, București, regia: David Schwartz, cu Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean și Andrei Șerban) trece în revistă aspectele pozitive, dar în mare măsură pe cele negative ale unor situații specifice pentru mutațiile anilor ’90: schimbările de la nivel academic (excluderea unor profesori socotiți colaboraționiști și trecerea altora de partea unei noi propagande de dreapta), retrocedarea imobilelor naționalizate, schismele din societatea contemporană, lupta extremelor sau disputa dintre intelectuali și mineri și soarta micilor îmbogățiți de după Revoluție. Propunerea situațiilor se inspiră din biografia performerilor, un lucru care nu transpare din spectacolul propriu-zis. Și nu pentru că fiecare joacă în scene inspirate din viața celorlalți sau pentru că legătura dintre scene este făcută prin rescrierea versurilor unor melodii familiare ale anilor ’90 și realizarea unor momente vocal-coregrafice comice, concluzionând scene imediat anterioare (este unul dintre cele mai ludice spectacole ale lui David Schwartz). Ci pentru că latura dialectică a spectacolului (prezentarea aspectelor pro și contra liberalizării, mineriadelor, retrocedărilor, prezentarea controverselor asupra biografiilor intelectualilor români) o absoarbe pe cea emoțională. Balanța e înclinată înspre opiniile politice de stânga, insistându-se asupra renunțării la echivalențele greșite de tip stânga-comunism și dreapta – libertate, bunăstare, fericire.

Nimănui nu-i pasă

Idealul unui spectacol de teatru social sau comunitar se împlinește dacă publicul devine părtaș la evenimentele prezentate și schimbă prin acțiunea sa ulterioară lumea în care trăiește. Însă, de cele mai multe ori, nimeni nu schimbă nimic în urma vizionării unui spectacol, funcția acestuia fiind una informativă, iar nu formatoare sau transformatoare. Astfel, spectacolul Refugii (Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, regia: Raul Coldea, cu Alina Mișoc, Paul Socol, George Sfetcu, Doru Taloș) își construiește propriul extratext la subiectul expus – evacuările din Cluj, ghetoizarea unor orașe din România, coloniile de oameni de la Pata Rât și condițiile insalubre în care aceștia sunt obligați să trăiască și să moară, despre indiferența autorităților și protestele cetățenilor, stigmatizarea socială (exemplificând cu școala și prejudecățile reporterilor) și încălcarea drepturilor sociale și locative, a drepturilor omului. Spectacolul are o structură circulară, reluând și explicând la final pantomima gesturilor cotidiene de la început. Este divizat în foarte multe scene și încearcă să renunțe la conceptul de scenă, creând un flux continuu de informație și emoție de transmis înspre spectator. Cu încercarea de a face din spectator un participant activ care să simtă nevoia distrugerii celui de-al patrulea perete, a zidului pictat din Baia Mare ce desparte ghettoul țigănesc de centrul orașului recent renovat de Primărie, a oricărui perete sau zid impus de prejudecăți discriminatorii față de ceilalți.

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/11/spectacole-despre-romania-la-festivalul.html