Refracție

Mă întreb de ce producătorii au propus termenul ”refracție” pentru a denumi un spectacol despre autism. O definiție de DEX îmi pare nesatisfăcătoare, iar invocarea unor informații din fizică – absolut improprie. Descopăr într-un dicționar de limbă engleză următoarea alternativă la o definiție pentru refracție: measurement of the focusing characteristics of an eye or eyes (măsura în care ochiul/ochii prezintă proprietatea de a focaliza/de a se concentra). În fapt, extinzând semnificația termenului ”ochi”, este vorba de sensibilitatea specială a persoanelor (în special a copiilor) cu autism. Plecând de aici, realizatorii performance-ului au în vedere din perspectivă psihologică faptul că acești copii cu autism au un univers senzorial fascinant: percepând stimulii într-un mod complet diferit față de ceilalți, copiii cu autism pot avea o acuitate vizuală ieșită din comun (o uimitoare capacitate de a transpune limbajul abstract, literele în imagini) sau abilități neobișnuite (care s-ar apropia de ingenioasele meșteșuguri ori arte întâlnite la chinezi, cum ar fi celebra sculptură în orez ce necesită migală,  îndemânare și ingeniozitate).

Pe de altă parte, tot din punct de vedere psihologic, se pune problema empatizării între un copil cu autism și un altul și, de asemenea, cea a dificilei integrări în societate a copiilor cu autism. În acest sens, copiii cu autism se recunosc unii pe alții (eye to eye) și au o comunicare tacită, în timp ce în rest nu se pot adapta prea ușor cu ceilalți. Ne-am învățat să catalogăm normalitatea în funcție de regula pe care o conferă majoritatea, însă lumea interioară uimitoare și sensibilitatea exacerbată a copiilor autiști îi fac pe copiii autiști demni de admirație și de a fi invidiați. Iată ce declara regizorul Radu Afrim într-un interviu despre copiii autiști: ”Lumea interioară a copiilor autiști e atât de misterioasă încât de câte ori aud pe cineva care-mi enumeră câteva din trăsăturile autiștilor mi se face jenă. Și asta pentru că eu consider că un om e definit în cea mai mare parte de lumea lui interioară”. Radu Afrim este un regizor preocupat să scoată la lumină fragilitatea umană, prin spectacolele sale care dovedesc doar că viața bate teatrul și, dat fiind că a lucrat foarte mult cu Nicoleta Lefter, tind să cred că a avut o influență aparte asupra evoluției ei ca artist și om.

Copiii autiști diferă de ceilalți prin faptul că au o perspectivă diferită asupra lumii, în ceea ce privește simțurile și sensibilitatea, incompatibile cu a celorlalți și sunt foarte greu de înțeles. Se deschid două lumi diferite și e nevoie de o punte de legătură între ele, de un efort venind din ambele părți pentru ca un copil autist să se poată adapta. Adaptarea lor e cu atât mai dificilă cu cât lumea căreia ar trebui să i se ofere nu e nici pe departe la fel de bogată ca lumea lor interioară. Acesta e în linii mari conceptul de bază al spectacolului, la care se adaugă faptul că acești copii nu înțeleg lumea exterioară, dar, dacă ar avea posibilitatea să o facă, nu ar putea suporta ipocrizia, malițiozitatea, nepăsarea celorlalți ori faptele lor reprobabile și nu ar accepta multe din lucrurile care nouă, celor așa-zis normali ne par a fi cât se poate de firești.

Dincolo de implicarea unor copii autiști în performance, conferindu-i acestuia o valoare afectivă și aducând lucrurile mai aproape de spectator, pus în postura de a-i simpatiza pe micuți și de a empatiza cu situația lor de a fi altfel sau de efectele speciale audiovideo, spectacolul are preponderent o valoare de document, insistând asupra caracteristicilor copiilor autiști, care îi fac altfel decât ceilalți, un rol extrem de important având sub toate aspectele deja enumerate actrița Nicoleta Lefter, dar și ceilalți doi performeri. Sub aspect documentar, aflăm foarte multe lucruri despre copiii autiști, ce le place și ce nu le place, ce tolerează și ce nu, ceea ce îi sperie, cum îi obosesc mulțimile ori îi deranjează aglomerația, discuțiile îndelungi cu oamenii, ce vise, visuri ori coșmaruri au, lucruri care ar trebui respectate, măcar în aceeași măsură în care pretindem respect pentru cei mai în vârstă ori cu mai multă experiență. De asemenea, ni se dezvăluie că viața din spatele peretelui de sticlă ce-i desparte de ceilalți e de o profunzime nebănuită. Sub aspectul efectelor speciale menționate, prestația Nicoletei Lefter, dedublată între proiecție și performance live e de o precizie uimitoare, geometrizând, sugerând, exprimând prin gesturi ceea ce redă și prin textul de spectacol. Un scrâșnet greu de suportat, sound-ul e în acord cu anxietatea generalizată resimțită de copilul autist atunci când ia contact în mod forțat și brutal cu lumea exterioară.

Sub aspectul impactului emoțional și al empatizării cu spectatorul, momentul exprimării fricilor, din ce în ce mai alert, cu performerul ascuns într-un costum de tip salopetă cu glugă și rotindu-se într-un scaun e de mare intensitate (”mi-e frică de tunete”, ”mi-e frică de îmbrățișări”, ”mi-e frică de pedeapsă”, ”mi-e frică de picăturile de ploaie”, ”mi-e frică de mulțime”, ”mi-e frică să te ating”, ”mi-e frică de ce-i în capul meu”, ”mi-e frică de alți oameni”, ”mi-e frică să-mi pierd controlul”, ”mi-e frică să nu greșesc”, mi-e frică de singurătate”, ”mi-e frică să exist”…). Momentul acesta e foarte important în ceea ce privește empatizarea cu sala, pentru că, în afara fricilor extreme, orice om s-ar putea recunoaște într-o măsură mai mică sau mai mare în vreuna din anxietățile exprimate paroxistic. Fiecărui om îi e frică de ceva și are, fără îndoială, un răspuns la întrebarea despre cea mai mare temere a sa, fie că o conștientizează, fie că nu, fie că o acceptă, fie că nu, fie că aceasta îl aduce în pragul nebuniei, fie că nu.

Tu de ce te temi cel mai mult? După ce vezi acest spectacol, fie că e vorba de terapie prin artă, fie că nu, înțelegi că nu trebuie să te temi de nimic.

(Refracție. O perspectivă asupra autismului, un program cultural finanțat de Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București – ARCUB și Primăria Municipiului București, echipa: actrița Nicoleta Lefter, Silvia Călin, coregraf, Andrei Ostrowski, elev, Velica Panduru, scenografie și light design, George Stănciulescu, sound design, Mihai Păcurar, video art, Adi Bulboacă, multimedia, Ruxandra Bunea, psiholog, manager de proiect: Rodica Buzoianu, producător: Asociația UMA ED ROMÂNIA, partener: Control Club, un spectacol având ca punct de plecare romanul Anei Dragu, Mâini cuminți. Copilul meu autist)

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/05/refractie.html