Mântuirea ca singurătate absolută

Din prima secundă în care Krista Birkner și-a făcut vizibilă apariția, din modul simplu în care își balansa picioarele pliate pe mânerul unui scaun, în același timp trădând un simț scenic aparte, aptitudini deosebite de mișcare scenică și o dezinvoltură excepțională, am înțeles că am în față o actriță aparte. În calitate de partener scenic, Daniel Bucher îi face față cu brio, cei doi reușind să ducă la capăt conceptul regizoral destul de complicat (dezvoltarea ideii potrivit căreia mântuirea e posibilă doar trăind singurătatea absolută) plasat într-un decor minimalist, dar imprevizibil prin ridicări și coborâri în rampă și prin modificările neașteptate spre final, cu valorificarea tuturor elementelor de recuzită și resemnificarea acestora. Dacă Daniel Bucher pare să raționeze mai mult asupra indicațiilor de regie înainte de a le transforma în gesturi, Krista Birkner preia rolul într-un mod foarte teatral, iar faptul că nu cade-n capcana identificării dintre persoană (om) și personaj nu înseamnă că nu e credibilă. Dimpotrivă, e extrem de convingătoare artistic chiar dacă nu joacă stanislavskian.

De departe cel mai interesant moment din spectacol e unul neoexpresionist cu imaginea femeii crucificate de durere pe orizontală, în patul conjugal, odată părăsită, cu decorul în pantă abruptă. Imaginilor cristice mai mult sau mai puțin postmoderne din spectacolele sibiene li s-ar putea dedica un studiu aparte. Inclusiv în cadrul microstagiunii, acestea apar în mai multe dintre propunerile regizorale, printre care Hedda Gabler (regia: Botond Nagy). Numai că în Hedda Gabler e vorba de un moment naturalist, fără implicații religioase. Imaginea răstignirii lui Eilert și a rănilor simbolice nu-i decât una din modalitățile prin care tânărul regizor Botond Nagy alege să exprime frustrarea Heddei Gabler atunci când își simte trădat idealul în dragoste: a avea viața și moartea unui om în propriile ei mâini și a putea dispune de acestea după bunul plac, din capriciu. Momentul crucificării din Scene dintr-o căsnicie, o mixtură creată prin sound, light design și performanța expresivă a actriței Krista Birkner, e imposibil de redat în cuvinte.

Scenaristul și regizorul selectează și reconstruiesc câteva scene din filmul/serialul/scenariul lui Bergman într-o manieră voit seacă pentru a reda cotidianul unei căsnicii în cădere liberă destul de realist și fără tușe, iar altele, chiar dacă mai cu sevă și inflamate (se poate observa un ușor crescendo în acest sens), se datorează în mare parte interpretării conferite de actori și nu se dezic de la formula spectacolului distant. Deși, în subsidiar, iar pe alocuri și ca element spectacular principal lupta dintre concepțiile de fond ale celor doi soți dobândește accente acerbe, cinice, chiar caustice. În final, diferendele dintre cele două moduri opuse de a gândi viața, dragostea, relația de parteneriat dintre soți și rolul conjugal trec din planul conceptual în cel fizic. Krista Birkner dă acum curs unui personaj demențial, iar în felul său și Daniel Bucher o urmează în învolburare. Unul dintre marile atuuri ale spectacolului constă în faptul că, atunci când decorul e modificat pe verticală (dormitorul conjugal și camera de zi devenind biroul lui), actorii joacă foarte aproape de spectatori (oricum, e vorba de un spectacol cu publicul pe scenă), iar din jocul lor se creează subtile efecte de interpretare, regizate pe linie. Uneori, indicațiile regizorale transpar din gesturile actorilor, fiind foarte evidente opțiunile lui Charles Muller, urmărind să sugereze anumite chestiuni, dar și să folosească în detaliu elementele de decor.

Am păstrat pentru finele acestui articol ideea din titlu care m-a frapat și continuă să mă preocupe. Atunci când cei doi își pun problema semnificației căminului conjugal, personajul feminin insistă pe ideea de securitate, iar el, paradoxal, pe cea de singurătate. Dacă la început singurătatea în doi și modul diferit de a percepe dragostea (ca intimitate, respectiv erotism) era problema, ulterior răsturnarea conceptului de securitate este esențială: ”Singurătatea este absolută. (…) Nu contează ce formă de comunitate inventezi – religioasă, politică, artistică, erotică – va fi întotdeauna o ficțiune. (…) Uneori, cineva este sedus de ideea unei comunități, dar nu trebuie să uităm că aceasta este o iluzie. Trebuie doar să fii conștient că trăiești în singurătate absolută. Și asta este practic mântuirea”. Personajul masculin absolutizează singurătatea, indiferent că e vorba de cuplu sau de o societate de un anume tip. Orice formă de alianță interumană, bazată pe credințe, mentalități, gusturi comune sau chiar pe sexualitate este percepută de el ca fiind un joc al minții. Eliberarea de iluzii, iar nu cufundarea în ele reprezintă, în termenii lui, salvarea. Nu mai e vorba de mântuirea creștină prin dragoste, ci de chiar opusul acesteia. Asistăm la o răsturnare a vechilor valori privitoare la cuplu și la instituirea altora noi. Nu există securitate, doar singurătate, iar cea din urmă este, în opinia lui, unica interpretare ce poate fi acordată securității care pentru ea reprezintă un fapt, o certitudine și o nevoie. Deși regizorul jonglează cu rolurile celor doi (rol în rol), în special cu cel al personajului feminin, iar Krista Birkner are o maleabilitate artistică și o ușurință cameleonică de a trece de la unul la altul, mergând la extreme (îngenunchind în fața bărbatului și pretinzând că nu-l mai vrea, încercând să-l seducă din nou și renunțând cu furie, toate aceste ipostaze diferite și opuse fiind interpretate voit exagerat și cu dramatism, totuși, după cum am mai menționat, având o distanță considerabilă în raport cu rolul).

Renunțând să mai credem în mântuirea în doi, în absența celuilalt semnificativ, s-ar părea că ne rămâne doar mântuirea prin singurătate și o teamă care urlă în noi (agonia cuplului), dat fiind că totul e permis – să trădezi/să fii trădat, să umilești/să fii umilit, să părăsești/să fii părăsit, să-i provoci partenerului ori să-ți provoace o durere imensă, adică să-l ”crucifici” (ori să te ”crucifice”). Sau poate că singurătatea absolută, prin care mântuirea devine posibilă, nu-i decât întâlnirea cu celălalt absolut. Dacă pentru ea Dumnezeu a fost și rămâne el, din punctul lui de vedere, întâlnirea cu alteritatea absolută nu poate surveni decât acceptând singurătatea absolută și prin renunțare (la familie, copii, dragostea ce încă-l mai leagă de ea) și alegerea unei partenere arbitrare de care doar să se ”îndrăgostească”. Doar astfel el își poate urma calea eliberării.

(Scene dintr-o căsnicie/ Szenen Einer Ehe de Ingmar Bergman, regia: Charles Muller, decor și costume: Dragoș Buhagiar, dramaturgia: Olivier Ortolani, light design: Philippe Lacombe, muzica: Gast Waltzing, cu Krista Birkner de la Berliner Ensemble/Marianne și Daniel Bucher/Johan, coproducție: Théatre Municipal Esch-sur-Alzette Luxemburg și Secția Germană a TNRS, prezentat în cadrul microstagiunii BRD Scena9, 22 martie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/05/mantuirea-ca-singuratate-absoluta_14.html