Caracterul terapeutic al artei. Transplant

În luna mai a anului curent, picturile Deliei Andrieș din cadrul expoziției Respiră acest aer/Breathe this Air au fost scoase din spațiul inițial de expunere (galeria de artă contemporană Borderline Art Space) și reexpuse la Spitalul Clinic ”Dr. C.I. Parhon” din Copou în cadrul unui proiect care avea ca miză probarea caracterului terapeutic al artei. De asemenea, performance-ul lectură al artistei (Gânduri neștiute și locuri imateriale) va fi fost reeditat în fața personalului Secției de Nefrologie a spitalului, Delia Andrieș apărând într-o ținută convențională de spital cu dublă semnificație, trimițând atât spre medic, cât și spre pacient. Noul titlu al manifestării fiind Transplant – despre artist ca medic al societății. O operație importantă urma să aibă loc, însă aceasta nu o viza nici pe artistă și nici pe pacienți. Transplantarea lucrărilor artistei pare să aibă o semnificație mai profundă, în contextul întregului performance. Asemenea proiecte sunt de dorit, în condițiile în care adresabilitatea înspre pacient ar fi mai clar proiectată, putându-se organiza asemenea recitaluri sau performance-uri recitative chiar în saloanele pacienților de spital, și atunci rolul curativ ca atare al artei ar fi evident, iar miza explicită. Or, pentru cazul de față, evenimentul singular nu își justifică miza pe care titlul său o reclamă. Ar mai fi de așteptat alte asemenea evenimente, în continuarea celui în discuție aici.

Pentru moment, medicii (cu alte cuvinte, personalul spitalului) au luat contact cu arta contemporană la ei acasă, lăsând arta să vină spre ei și nu invers  – periplul obișnuit al persoanei interesate de artă înspre galeria contemporană. Circuitul artei care se îndreptă spre privitor nu e comod din nici un punct de vedere, nici pentru spectator (degustătorul/amatorul de artă) și nici pentru artist/performer. În primă instanță, aducând arta în casa medicilor se schimbă unghiul din care e privit spitalul, ceea ce poate crea, la un nivel de suprafață, disconfort; scos din elementul său cotidian și din rutină, omul va căuta întotdeauna să se protejeze din reflex printr-un zâmbet condescendent, prin amabilitate mai mult sau mai puțin trucată, dând de înțeles artistului (străinului) că nu-i decât un străin și că va rămâne astfel, ca nu va fi privit altfel, indiferent dacă ținuta sa de medic gata să intre în operație (sau de pacient gata ieșit din operație) este mai potrivită cu locația în care se află decât ținuta în care cei de-ai casei sunt surprinși de momentul performance-ului. Spitalul nu este o galerie și nu este un loc unde să se desfășoare performance-uri, deci din start va exista un feeling al unei bizarerii (pentru spectatorii din interior). Aceasta este, fără îndoială, atitudinea comună. Deoarece, după ce convenția este asimilată și acceptată, artistul va fi și el acceptat deopotrivă cu arta sa. Însă procesul e unul de durată. Nu se poate întâmpla de la prima expunere de acest gen.

Delia Andrieș se transpune total în performance și o găsesc chiar mai interesantă decât în cel inițial. Pentru că postura în care se află ca artist și om, la care am făcut succinte referiri mai sus, se oglindește foarte bine în atitudinea ei (afabilă, împărțind medicilor foile de pe care tocmai a citit și încercând o abordare de tip participativ). Ritmul în care se derulează performance-ul și tonul vocii artistei dobândesc caracterul unei incantații. Conținutul este profund, anume selectat să copleșească audiența. Atmosfera creată e una apăsătoare, gravă, iar recitalul nu face apel direct la mentalul și conștiința auditorului, ci mai curând la subconștient. De aceea, îmi imaginez un public care ar asculta-o pe Delia Andrieș cu ochii închiși, ca atunci când ar fi vorba de un ritual și cânt. Termenii gravi au o anumită sonoritate pentru cel ce ascultă (cred că simțul auditiv este în cazul de față cel mai solicitat deoarece ținuta vestimentară a artistei nu se schimbă, în timp ce vocea se modulează în concordanță cu starea de spirit creată și în funcție de gravitatea celor exprimate), iar atunci când nu se oferă soluții propriu-zise la nivel conștient, intră în joc subconștientul celui ce ascultă. Foarte mulți termeni religioși sunt prezenți,  iar senzația că am fi de față la un anumit ceremonial trimite înspre conceptul performance-ului: arta poate avea un caracter terapeutic, nu injecțiile ori medicamentele vindecă, ci doar Dumnezeu. E extrem de profund, performance-ul semănând cu o rugă, cu rugăciunea unei vestale față de călăul ei.

M-am întrebat și cu privire la prezența termenului ”transplant” din titulatura performance-ului lectură și cred că e vorba de o transfigurare a omului: de o anume ocultare a laturii raționale, în favoarea glasului inimii. Inima se aude pulsând în spatele a tot ceea ce se petrece, o inimă vie care acceptă că mintea ar putea trece în inimă, dar nu că o rațiune vitregă ar putea vreodată să o stăpânească. Transplantul de inimă e atât de dificil pentru că ființa umană este unică și, atunci când a ajuns la un anumit nivel spiritual, nici o schimbare nu s-ar mai putea produce deoarece a devenit una trup-suflet-spirit întru ceea-ce-ar-putea-fi-numit-oricum sau mai bine rămâne nenumit. E impresionantă Delia Andrieș în demersul ei feminist discret, iar cântu-i devine în cele din urmă strigăt împotriva jicnirii rațiunii, profanării trupului și încercării de a răpi o inimă prin amputarea celorlalte două elemente ale omului întreg. Inima unui om nu este de vânzare. Inima mea, pare să strige glasul catifelat, dar ferm al Deliei Andrieș, nu poate fi scoasă la mezat. Deoarece inima mea sunt (doar) eu.

Faptul că termenii și cuvintele încep să se evapore, să nu conteze, să își piardă conturul, iar performance-ul se adresează în mai mare măsură laturii emoționale a auditoriului decât celei raționale reiese și din faptul că artista alternează în performance-ul lectură random versuri în limba română și versuri în limba engleză. În cadrul performance-ului, versurile se repetă, ceea ce sporește caracterul de incantație al recitalului. E incredibilă vocea Deliei Andrieș, iar versurile compuse de ea tulbură: ”Ce bine că plouă/ Ce bine că încă simt mirosul ploii/ Până in decembrie te voi uita”.

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/06/caracterul-terapeutic-al-artei.html