Ziua suntem Narcis. Noaptea se dezlănțuie monstrul din noi. Pe de o parte,
chipul pe care ne place să-l admirăm în oglindă. Pe de altă parte, umbra sau
parazitul din noi. Conștient și subconștient. Ființe diurne și ființe nocturne.
Ceea ce ce vrem să fim, cum părem și cei ce suntem cu adevărat, cum vrem să fim
văzuți în ochii celorlalți. De o parte, imaginea noastră socială cosmetizată
din punct de vedere moral. De cealaltă, reflexia care își cere dreptul de a
evada din oglindă, dreptul la o existență de sine stătătoare. Astfel încât nu
mai părem noi înșine, ceilalți zic despre noi că nu am fi în apele noastre ori
devenim de nerecunoscut pentru ei. Ce
declanșează monstrul din tine? Și
ce-l oprește? E întrebarea la care ar trebui să mediteze fiecare dintre
noi, zi de zi, seară de seară. Înainte de a adormi. De a visa. Ori înainte de
vorbi prin somn. ”Înainte de a dispărea
în vid”. E întrebarea de la care pleacă Diana Udrea în demersul ei scenic
despre ”trăirea din oglindă”.
Studentă la regie, Diana Udrea începe să-și perfecționeze modul de a lucra
cu actorul, schematizând personajele, dar imprimându-le conotații psihologice,
lăsate la cumva la libera interpretare a privitorului, iar altcumva duse la
limită, astfel încât tinerii actori (studenți și ei) dau tot. Probabil că piesa
lui Marius von Mayenburg a atras-o pentru posibilitățile pe care textul le
comportă: atmosferă morbidă, personaje enigmatice și absența răspunsurile
definitive. Foarte tânăra regizoare construiește spectacolul din frame-uri
alternative, fiecare dintre cele două cupluri ocupând pe rând locul central în
orizontul semantic al privitorului, iar când trec în planul secund al privirii
– lumina scade progresiv, iar actorii rămân nemișcați într-o poziție expresivă
pentru scena lor/celorlalți (face to face,
ca în oglindă). Abordarea este realistă în ceea ce privește soluțiile
regizorale, lăsând însă destul loc interpretării oniriste înspre care trimit
muzica și luminile, iar în ceea ce privește rolurile se lucrează prin șarjări
puternice și hiperbolizare. Gesturi și propoziții stereotipe echivalând rolul (Claudiu
Vrabie), asumări de rol (Mălina Lazăr, Ștefania Sandu), împliniri ale rolului
(Andrei Butnariu) sau duceri la extrem ale rolului (Marian Alexandru Chiculiță)
se acordă foarte bine, în încercarea de a evita construcția de caractere în
sens clasic, cu dezvoltarea scenică din frame-uri. Poziționarea la mare
distanță unul de celălalt a celor două cupluri care intră succesiv în câmpul vizual
(facing the audience as if in the mirror)
dă impresia că acestea se reflectă unul prin celălalt. Metafora oglinzii devine
laitmotivul spectacolului: imaginea în oglindă între frame-ul în derulare și
cel static; cea dintre actori și sală (textul reprezintă o alternanță de dialog
și scurte monologuri, în cele din urmă fiind implicat auditoriul prin adresare
directă, eye to eye & face to face) și un excelent moment în
oglindă între cele două surori, stând la masă, cu stop-cadru pentru
evidențiere. Mai departe, cele două cupluri se reflectă unul pe celălalt, iar
situațiile lor existențiale sunt explicitate una prin cealaltă. În fapt,
fiecare personaj este doar reflexia a ceea ce ar putea fi cu adevărat. În
sensul că Diana Udrea, pariind pe o estetică a urâtului, caricaturizează,
schimonosește și contorsionează psihologia personajelor. Mizând pe o abordare
regizorală împinsă la extrem, ea lasă deschise porțile replierii. Astfel că ai
la un moment dat senzația ca surorile formează un întreg dual, una fiind
creierul, iar cealaltă instrumentul prin care Ringo este rănit de cuvinte dure
(”Fiindcă tu [Betsi] ai gândit întotdeauna ceea ce a spus ea [Friderike]”. Este
sugerat un fel de borderline, o
schizofrenie care unește și desparte personalitatea celor două surori (”Ea [Friderike]
nu are nimic de-a face cu tine [Betsi], sau nu-i aşa? Apare numai la margine,
acolo unde contururile sunt neclare.”)
Povestea realistă din spatele întregii meditații ar fi: Ringo (Andrei
Butnariu) a fost călcat de o mașină și e condamnat la o viață în scaunul cu
rotile, ceea ce îl face extrem de lucid și crud; prietena lui, Betsi (Ștefania
Sandu) suferă, prinsă în intervalul dintre regretele trecutului și insuficiența
prezentului; Multscher (Claudiu Vrabie) are mustrări de conștiință, dar se
manifestă exact invers (de fapt, Diana Udrea îl concepe în mod caricatural –
gândind urât cu voce tare despre Ringo, momente în care el întoarce capul ca și
cum ar avea un tic nervos, făcându-și auzite gândurile, mereu aceleași
propoziții repetitive); Marian Alexandru Chiculiță (Petrik) are un rol
contorsionat, de parcă întreaga avalanșă de stări de spirit s-ar transforma în
grimase nu doar faciale, ci și corporale; Mălina Lazăr (Friderike) are un scurt
moment de excepție când aduce cu Ophelia și redă absurdul existențial prin
uscăciunea sentimentului și replici rostite pe un ton sec. Încercând în
repetate rânduri să se sinucidă, Friderike e doar o Ophelia ratată, nefericită
din cauza sarcinii și a faptului că relația ei cu Petrik a murit. De altfel,
moartea reprezintă un al doilea laitmotiv al spectacolului. La un moment dat,
chiar dacă replicile nu ar formula-o (dar o formulează explicit în multiple
rânduri), moartea este o prezență constantă în viața personajelor); ai senzația
ca toți sunt de fapt morți – morți vii purtând cu ei carapacea închiderii în
sine, de teama morții dinafară.
Într-un al treilea rând, un alt laitmotiv ar fi acela al insuficienței
existențiale, indiferent ce nume ar lua (bovarism, spleen, anxietate, evadare
într-o lume onirică sau în altcineva): ”Vreau
să mă arunc într-un alt om, ca într-o prăpastie”. E vorba de faptul că
propria existență nu e de ajuns, de nevoia de transfigurare, de sentimentul de
sațietate existențială, de fugă – încercarea de a evada din ființă, nostalgia abisului,
dorul de celălalt, imposibilitatea atingerii celuilalt în interioritatea sa,
imposibilitatea accesării propriei interiorități, rămânându-și sieși străini. Stările
de spirit ale oamenilor din spatele actorilor ce interpretează personaje
singulare (iar nu caractere) se transpun în atmosfera spectacolului. Oamenii se
mușcă singuri, se dau cu capul de pereți, se autodevoră pe dinăuntru, dispar în
propria lor gură; sunt măcinați de regrete, de nostalgii, de remușcări și de
neîmpliniri; plini de amărăciune, tristețe, amăgire și suferință, își spun
lucruri îngrozitoare, se urăsc și se iubesc în același timp; se simt înlănțuiți
de copiii nenăscuți și de povara pe care o reprezintă celălalt/partenerul; se
rănesc unii pe alții, fiind totodată dependenți de ceilalți. Dependenți de
dragostea și ura aproapelui, trăiesc un prezent coșmăresc, fără viitor, dar nu
lipsit de iluzia eliberării (a heaven
like a hell).
(Paraziți de Marius von
Mayenburg, traducerea: Victor Scoradeț, regia: Diana Udrea, cu: Mălina Lazăr/Friderike,
Marian Alexandru Chiculiță/Petrik, Claudiu Vrabie/Multscher, Andrei Butnariu/Ringo,
Ștefania Sandu/Betsi, 1 aprilie, Sala Studio, UNAGE, Uzina cu Teatru, 12 iunie,
TNI)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2018/06/fiinte-diurne-fiinte-nocturne-oglinzi.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu