Mihai Eminescu și teatrul (câteva considerații)

Raportarea poetului Mihai Eminescu la teatru este una intimă deși postura de critic teatral e una destul de puțin cunoscută, mai puțin cunoscută publicului larg chiar decât cea de publicist propriu-zis. Am citit scrierile de critică teatrală ale lui Mihai Eminescu din perioada 1870-1883 și le găsesc fascinante atât în ceea ce privește tonul, cât și în privința consistenței ideilor exprimate. Departe de tonul grav abordat în poezii, tonul de critic teatral al lui Mihai Eminescu este poznaș, haios, de un umor genial, fără a înceta prin aceasta să se preocupe cu seriozitate de spectacol și de elementele acestuia.

Mihai Eminescu era un rebel, un comentator acid, recalcitrant, pe alocuri caustic, comicul debordant rezultând din stil, modul de a scrie cronică de teatru. În același timp, este foarte sobru atunci când își exprima cu fermitatea opiniile. Între aceste două laturi, identific o contradicție, dar nu în sens negativ deoarece o găsesc absorbitoare. În ciorna unui articol nepublicat, se referă cu ironie la idee de teatru național: ”Teatrul Național! Nume frumos, dar care sună a batjocură acolo unde nici nu există”. Aristotelic, tradiționalist, naționalist și clasicist în gusturi, alegeri și viziuni, Mihai Eminescu pretinde foarte mult de la statutul de teatru național; în primul rând, rețin că îl interesează originalitatea și plierea pe specificul național, pe ceea ce avem de oferit, fără a apela la ”împrumuturi de la alții” și din afară. Punctul de pornire cel mai temeinic rezidă, în concepția lui Mihai Eminescu, în poezia și proza naționale și într-o ”filosofie românească”.

În studiul intitulat ”Repertoriul nostru teatral”, publicat inițial în Familia și reprodus ulterior în diferite forme, inclusiv în volume, Eminescu dă curs celor mai multe dintre ideile sale cu privire la teatrul național în particular și la teatru în general. Anumite afirmații simple și aparent întâmplătoare deconspiră credințele lui Eminescu, pe baza cărora întreaga sa atitudine critică se bazează și care stau, de asemenea, la baza esteticii teatrale ce poate fi schițată luând ca punct de plecare cronicile sale teatrale. Orice concepție estetică este subsumată inevitabil unei concepții etice, deoarece în opinia lui Eminescu nu e suficient ca ceva (bunăoară, o instituție omenească sau o chestiune oarecare) să fie frumos dacă nu e și util, folositor. Un pragmatism de un anume fel – conservator – ar putea conferi categoria posibilă sub care am înscrie astăzi estetica etică pe care o configurează scrierile despre teatru ale lui Eminescu. În continuarea ideii, Mihai Eminescu crede că teatrul nu poate avea o valoare etică dacă nu promovează, ca instituție de spectacol, creațiile serioase împotriva ”libertinajului în idei, în simțiri și-n fapte”. În opinia sa, se poate face teatru de artă (”teatru-arte”) sau se poate practica o meserie ca oricare alta (”teatru-meserie”) și în această privință Eminescu are o concepție idealistă, cu care cu greu putem fi de acord în contextul actual. Mai departe, Eminescu pune problema repertoriului enunțând deschis că, în ciuda faptului că un repertoriul al creațiilor dramatice puse în scenă poate fi identificat, cel mai mult contează ”ce fel de repertoriu” avem, iar nu simplu fapt că avem un repertoriu. Eminescu nu apreciază genul comic, nici pe cel al lui Vasile Alecsandri și nici pe cel al lui Matei Millo deoarece sunt imorale și pline de frivolități, nemaicontând faptul că sunt spirituale. În plus, se referă în mod negativ la comediile lipsite de spirit, dar și la dramele seci. Nu apreciază deloc împrumuturile de orice fel, dar în primul rând pe cele lingvistice și împestrițarea cu termeni grecești, armenești, evreiești, nemțești, rusești etc. În opinia sa, nu doar talentul e important în ceea ce privește scrierea pieselor ce se joacă și care ar putea face parte dintr-un repertoriu, dar mai ales curățenia și frumusețea limbii române, din nou idei destul de controversabile astăzi, chiar dacă într-un alt context (al englezismelor și franțuzismelor etc.). Sunt invocate foarte multe nume, pe care nu mai are sens să le menționăm, având mai multă o valoare istorică, decât una de interes direct astăzi.

 În ceea ce privește drama, din nou Eminescu se dovedește foarte exigent în chestiunea selecției repertoriului teatral, deoarece nu ar fi de acord nici în ruptul capului cu o dramă ”fără caractere, fără scop, fără legătură”. Între o comedie spirituală, dar frivolă și o dramă istorică, dintre care prima are ”o mulțime de spirit, de caracteristică și de viață palpitantă”, iar cea de-a doua neavând ”fond de viață”, respirând adesea ”un fel de imoralitate crasă și grețoasă” (Alecsandri versus Bolintineanu), Eminescu va alege răul cel mai mic, și anume comediile lui Alecsandri. În schimb, cu adevărat demne a fi transformate în reprezentații scenice sunt pentru Eminescu piesele care ”au poezie, sunt lucrate cu conștiință multă și cu talent mult”. În altă ordine de idei, Eminescu prețuiește adevărul, coerența narativă, verosimilul în ceea ce privește construcția unei piese de teatru care merită să fie montată și să facă parte dintr-un repertoriu. Este foarte exigent și virulent totodată, folosind termeni duri la adresa traducerilor din alte limbi ori a creațiilor în limba română care nu se ridică la nivelul scontat, ajungând să ”batjocorească scena română”, să ”prostitueze teatrul” într-un mod ”corupt”, ”barbar” și ”necult”, dând ca exemplu comediile lui Iorgu Caragiale.

Mai curând, Eminescu e adeptul ”creațiunilor geniilor poterice, cu simțăminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase și morale”. În ceea ce privește repertoriul, ca prim moment în constituirea teatrului național contează ca autorul să scrie pentru public, dar fără a se coborî la el, căutând mai degrabă să își ridice publicul la nivelul său și să se facă înțeles pe deplin de către acesta; nu contează ca valoarea estetică să fie maximă, însă, în ceea ce privește valoare etică, cerința lui Eminescu e ca aceasta să fie absolută. Dacă e vorba de glume, acestea trebuie să aibă un sâmbure de adevăr la bază și o morală clar precizabilă. În acest sens, exigențele lui Eminescu nu se îndreaptă în direcția talentului scriitoricesc al dramaturgului ce merită pus în scenă. Admite și piesele scrise cu un talent modest, dar ”scrise solid și sănătos fără jignirea moralei și a cuviinței”. De aceea, un repertoriu național de dorit va fin unul care nu doar să ”placă”, ci să fie și util, cu alt cuvinte, care să ”folosească”.

Alături de repertoriu, actorii, interpretarea actoricească/jocul actorilor constituie cel de-al doilea moment în crearea teatrului național. Mihai Eminescu compară raportul dintre repertoriu și actori cu cel dintre trup și suflet: ”Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia, în care se întrupează repertoriul”. În cronicile sale, Eminescu acordă o atenție deosebită, pe lângă evidențierea poveștii într-un mod concis și original, jocului actorilor, observând gesturi,  făcând remarci cu privire la aptitudini, talent, capacitatea de creare de rol și execuție, folosind termeni foarte plastici și sugestivi, e foarte intuitiv și vede evoluția actorului prin rolul jucat, nu doar simplul rol, pare însă mai puțin empatic. Este foarte critic și scrie concis și la obiect, mergând cu mesajul despre jocul anumitor actori drept la țintă, nu face concesii. Stabilește distincții clare între învățarea de pe rost a rolului și interpretare, apoi în cadrul interpretării este preocupat de modul în care actorii se identifică personajului interpretat, reușindu-le mai mult sau mai puțin identificarea cu rolul dând publicului impresia de autentic, veridic, real, adevărat. Cel de-al treilea element în constituirea teatrului național vizează chiar publicul.

În distincțiile pe care Eminescu le face remarc o agerime a spiritului și o bună cunoaștere a domeniilor umaniste, a străfundurilor ființei umane, a psihologiei omului, dar și un mod de a percepe din interior fenomenul teatral. Are multiple mențiuni cu privire la limbă și mod de pronunție și cum trebuie să fie acestea îndreptate în cazul partiturii cutărui sau cutărui actor. Dar aș aduce în discuție distincția pe care o face între accentul gramatical și cel logic, subliniind importanța celui din urmă și exemplificând în detaliu cum funcționează acesta atunci când actorul rostește o anumită replică, punând accent pe oricare dintre cuvintele care o compun, schimbând prin aceasta înțelesul propoziției/frazei și al rolului, așa cum este acesta perceput de spectator. În afară de susținerea autenticității de interpretare, Eminescu e adeptul controlării pasiunilor: ”Legea artistului trebuie să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfățișează”.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/06/mihai-eminescu-si-teatrul-cateva.html