Ura la oameni

Spectacolele ce urmăresc relația controversată dintre maghiari și români, cu tentă umoristică și substrat serios sau care discută istoria recentă într-o manieră aproape documentară nu îi sunt străine lui Ándi Gherghe, mai ales atunci când lucrează cu un scenarist la fel de preocupat de aceste aspecte. În cazul de față, pe ultima miză menționată se insistă cel mai mult.

Poveste din Transilvania decupează o fâșie consistentă din trecutul nostru recent, cu accent pe generația formată din cei ce erau copii la revoluție, suficient de mici încât să nu își dea seama de ceea ce se întâmplă, suficient de mari încât să fie marcați de trauma comunismului, alături de părinții lor încărcați de un trecut puțin mai conștient, mai îndelungat și mai bogat în evenimente legate de această chestiune. Dramaturgul și regizorul plasează povestea în mod strict în ceea ce privește limitele spațio-temporale, dar și umane (orașul Târgu-Mureș, anii imediat dinainte și de după Revoluția din 1989, conflictul de familie creat din uniunea maritală dintre un român și o unguroaică, bazat pe conflictul politic, tatăl lui îl anchetase și băgase la pușcărie cu mulți ani în urmă pe tatăl ei). Cu toate acestea, la baza conflictului de ordin politic se află de fapt un altul mult mai puternic – dragostea și ura dintre părinți și copii ce poate fi extrapolat la un nivel foarte general la tema urii dintre oameni. Astfel că povestea din Transilvania devine, nu doar o poveste din România, ci, mai mult, o poveste cu și despre oameni.

Spectacolul e construit din scene riguros delimitate între ele, ca majoritatea celor semnate regizoral de Ándi Gherghe. De fiecare dată, introducerea evocatoare, făcând referire la epoca ceaușistă, precedă o scenă importantă succedată de alte momente relevante. Povestea din poveste, de la care se pleacă și la care se ajunge în final, reprezintă o alegorie a epocii amintite, marcate de opoziție față de regim, represalii și cenzură. Când bunicul protagonistului a scris o poveste pentru copii, din neputința de a tăcea în fața a ceea ce i se părea nedrept, despre o țară a zânelor unde fiecare om poate spune și gândi ceea ce vrea, dat fiind că libertatea reprezintă bunul cel mai de preț al omului. În primă instanță e vorba de libertatea interioară, dar și de faptul că aceasta nu e suficientă fără dreptul de a se manifesta nestingherită în exterior.

Tâlcul poveștii scoate la iveală foarte multe paradoxuri care ne pot pune pe gânduri și într-un sens, dar și în celălalt: uneori suntem în situația de a blama acel ceva ce (pretinde că) ne-a salvat; prețul facerii de bine nu e întotdeauna și fără drept de apel binele; primul lucru pe care ți-l amintești nu e neapărat și primul pe care ai vrea să-l uiți, dar ambele sunt, din perspective diferite, la fel de importante; faptul că oamenii dezvoltă o conștiință, gândesc pe cont propriu, dincolo de încercările de robotizare prezente în mediul social sub diverse forme, are mai întotdeauna un preț; trauma comunismului s-a răsfrânt asupra copiilor, iar aceștia nu au urmat întotdeauna calea părinților, ceea ce pune sub semnul întrebării o anume teorie a continuității foarte des invocată în tribunele politice ale zilelor noastre, dar uneori, ca-n zicerea cu regula și excepția, o și confirmă; mai departe, unii oameni sunt obligați să-i toarne pe alții, dar dovedesc mai multă umanitate decât cei care toarnă fără a avea nimic de pierdut ori de câștigat, pentru că așa le e firea.

Suspectați de umanitate de fosta securitate și suspectându-se reciproc, românii, ajungând pe negândite să trăiască în țara zânelor nu se pot bucura de beneficiile acesteia, deoarece firea le este potrivnică. E paradoxul democrației în România, unde sunt la ele acasă inapetența pentru libertate reală, recursul la false morale, ipocrizia, jocurile duble sau întoarse (securistul care salvează vieți la revoluție și moralistul ungur care e pe punctul de a-și distruge fiica din cauza a cel puțin două principii, unul personal, la ieșirea din închisoare aceasta nu l-a recunoscut, motiv pentru care a urât-o ulterior, iar celălalt politic, ura față de români, de comunismul din  România care-i permit să ajungă mizantrop, două extreme de regăsit în situațiile intermediare reale).

Deși spectacolul este bilingv, jocul actorilor este relevant astfel încât nici românii și nici maghiarii să nu aibă de suferit dacă nu urmăresc în permanență supratitrarea. Semn că în România oamenii au ajuns să se împace unii cu graiul celorlalți, să se accepte cu bune și cu rele, să se placă (a se revedea momentul umoristic din final). Numai că le lipsește conștiința. Deoarece a iubi nu e totuna cu a fi conștient că iubești, la fel cum a urî nu e totuna cu a fi conștient că urăști și așa mai departe. Neavând conștiința propriilor afecte, conflictul dintre români și maghiari ar putea continua atâta timp cât oamenii ar putea crede că își urăsc semenii, deși nu ar putea fi deloc astfel.

La baza spectacolului stă storytelling-ul, folosit în mod ingenios, lăsat în urmă de pasajele de joc actoricesc propriu-zis. Monologurile sunt semnificative pentru ceea ce am numit trauma comunismului la români, trecută de la părinți la copii, fără ca primii să mediteze ceva mai mult la sensurile personale ale opțiunilor politice conduse până-n pânzele albe. Astfel că bunicul principal ajunge să-și respingă propriul nepot din cauza principiilor și să nu recunoască niciodată pe deplin că își iubește fiica și nepotul. Cuvintele grele (”bastard”, ”corcitură”) merg împotriva sentimentului. E în natura dragostei dintre oameni să unească și deopotrivă să despartă. E în dreptul omului să fie ”cu” sau ”fără de”. Dar a distruge în numele iubirii, din ură adâncă nu poate fi decât un lucru nociv, indiferent de perioadă istorică, regim ori conducere politică etc. Iar românului nu-i e deloc departe această ură abisală față de ceea ce percepe ca fiindu-i ”străin”, în numele căreia e capabil de atrocități incalificabile. Iar dacă schimbăm cuvântul ”român” prin ”om”, ne vom îndoi pe deplin de natura umană și vom relua ca pe un manual existențialismul lui Sartre.

E adevărat că ne putem hrăni din dragostea celorlalți, după cum ne putem la fel de bine alimenta din ura lor. ”Sunt om și asta pentru mine e destul” are ca replică cele mai adânci implicații în spectacol. Ridicându-se deasupra cadrului sociopolitic care guvernează ideologic spațiul de acțiune al oamenilor, rostitorul ei a dovedit prin vorbe și fapte cum cineva, oricând și oriunde, se poate sustrage condiției sale istorico-politice aparent predeterminate. E, poate, tâlcul poveștii pe care unul o scrie, iar celălalt o citește și înțelege. E rostul interpretării ce ne face oameni, urcându-ne pe baricade sau aruncându-ne înaintea tunurilor. E, iarăși, tâlcul poveștii ce ne-o ia înainte, dezvoltând înțelesuri noi, pe cont propriu. E poate că nu atât în firea românului, cât în fire lucrurilor ce se rostesc/rostuiesc. Îi e dat oriunde și oricând și oricui exact atât cât trebuie.

(Poveste din Transilvania de George Ștefan, regia: Ándi Gherghe, distribuția: Gyula Koksis, Pitz Melinda, Richard Balint, Alin Stanciu, Ciprian Ciuciu, Eugen Neag, scenografia: Cristina Breteanu, Centrul Multimedia Studio Act Oradea, premiera: 26 august 2017)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/07/ura-la-oameni.html