Pădurea spânzuraților, în regia lui Radu Afrim de la TNB nu numai că aduce
textul lui Liviu Rebreanu în actualitate și nu numai că face uz de cele mai noi
mijloace estetice ale teatrului contemporan, dar face legătura cu situația
politică din România, cu cea europeană în întregul ei, poate chiar mondială,
adresând o întrebare valabilă pentru toată lumea astăzi: ”Unde/Încotro
mergem?”. Întrebarea retorică este susținută la nivel vizual de flash-urile
derulate cu repeziciune în final, imagini semnificative pentru secolul
dilematic în care trăim. Imaginile mai sunt elocvente pentru lumea divizată în
tabere din care facem parte și căreia totodată i ne împotrivim, aspirând la
unitate și armonie. Câteva fragmente inserate în mod neașteptat chiar în timpul
spectacolului, ca un comentariu la o replică a lui Apostol Bologa (Alexandru
Potocean) redau imagini de la protestul din 10 august 2018, când fratele a
ridicat încă o dată mâna asupra fratelui, iar imaginile cu atrocități din
întreaga lume, derulate cu repeziciune la final lărgesc sfera de interes a
întrebării la nivel global.
Radu Afrim respectă firul narativ al romanului și nu actualizează radical,
creând un inspirat paralelism între România din timpul Primului Război Mondial
și cea de astăzi. Conștiința sau dublul lui Apostol Bologa (Marius Manole) conferă
posibilitatea unei perspective spectaculare actuale, dinspre viitor spre
trecutul ca prezent viu. Momente cu adolescenți absorbiți de tehnologie, care
au nevoie să înțeleagă ceva din secolul în care trăiesc și care nu primesc la
școală răspunsuri la întrebările lor despre trecutul reconstruit de interesele
politice ale vremii sunt integrate firesc în economia spectacolului.
În același mod, un adolescent ar putea adresa întrebările pe care tânărul
din prolog le adresează conștiinței lui Apostol Bologa, un dialog paradigmatic
pentru deruta unei întregi națiuni, despre care s-ar putea spune că și-a
pierdut și ar avea nevoie să își redobândească propria conștiință, nu în sens
propagandistic, ci într-un sens cât se poate de firesc: ce se poate spune
despre un popor care nu are milă de semenii săi, despre niște oameni care se
luptă între ei cu cruzime, neștiind care sunt mizele acțiunilor lor, care au
revoltat Occidentul?
Este un spectacol de plan secund și de background,
iar nu unul de prim-plan, prim-planul fiind ocupat în cea mai mare parte de
sugestia drumului. Cu atât mai mult cu cât se proiectează (imagini deopotrivă
abstracte și concrete) pe întregul perete de fundal de la Sala Mare a Teatrului
Național din București. O cărare șerpuită, sinuoasă face legătura între
spectator și situațiile scenice. Metaforele și plastica vizuală ale lui Afrim
sunt de cele mai multe ori concretizate, astfel încât să existe o latură
educativă bine definită a spectacolului, dar și pentru că așa lucrează
regizorul de obicei. Metafora drumului ocupă cea mai mare pondere deoarece quo vadis-ul din final nu-i decât un
laitmotiv, o întrebare la care încă nu avem un răspuns.
Expresii de genul ”spânzurați ca niște câini” își află corespondentul în
imagistica spectacolului, dar și în realitatea românească (într-o pădure din
Vâlcea, niște oameni au torturat și spânzurat mai mulți câini maidanezi în vara
lui 2017). Fără exagerare, românul nu e lup pentru om, românul e fiară și
pentru lupi, și pentru câini, și pentru ceilalți oameni. În continuare,
metafora mâinilor, a degetelor uriașe din scenă ori a capului sugerează
schizoidia morală, confuzia, un popor în derivă. La un moment dat, capul uriaș
din scenă, figura ceramică, la limita dintre hidos și candid (în funcție de
jocurile de lumini și mișcare cu ochii) se suprapune perfect peste capul lui
Bologa pe mâini, culcat pe masă, înaintea condamnării. Condamnarea lui Apostol
Bologa devine relevantă pentru damnarea unei întregi națiuni. Cel mai intim
element de decor (Cosmin Florea) este coliba, casă părintească și celulă de
interogatoriu, pe muchia unor asemenea dualități metaforice, semnificative
pentru soarta poporului român (românul simțindu-se-n România deopotrivă ca
acasă ori ca într-o temniță), clădindu-se liniile de forță ideatice. Melancolia
se însoțește cu satirizarea și ironizarea fără menajamente (monumentul viu al
ostașului rănit, emblematică pentru construcția de eroi imaginari ca efect al
penuriei de umanitate și normalitate).
Spectacolul nu este doar de perspectivă, ci și de detaliu. Din nevoia de a
reda detaliile și pentru ca acestea să poată fi receptate de spectatori
(detalii de interior, covorul de perete, tabloul cu Adam și Eva etc., dar și
detalii care țin de mimică, gestică și corporalitatea personajelor), Radu Afrim
introduce în mod justificat proiecția în timp real. Detaliile contribuie la
caracterul de spectacol-mărturisire. Spectacolul este fără îndoială o
mărturisire, dar nu despre trecut, ci despre prezent. Este cel mai social
spectacol al lui Radu Afrim, fără a fi documentar. Reușita în acest sens se
datorează în mare parte distribuirii lui Alexandru Potocean în rolul lui
Apostol Bologa, un actor cu o experiență uriașă în teatrul documentar și
social-politic, deținând totodată forța de a crea un personaj puternic din
punct de vedere uman, moral și psihologic.
Așa cum Gianina Cărbunariu s-a apropiat tot mai mult de estetic dinspre
teatrul documentar, Radu Afrim ajunge să creeze teatru social autentic, plecând
de la esteticul pur. Cel puțin în prolog sunt dezbătute chestiuni
social-politice actuale (cui permitem să construiască istoria pentru copiii
noștri, sugestii ecologice și nu numai). Dar defrișarea pădurilor și
trunchiurile de copac sunt în același timp o metaforă, atingând absența
verticalității. De fapt, Afrim are în vedere o întrebare cât se poate de
simplă: ce ar mai avea de spus Apostol Bologa astăzi? O întrebare pe care ar
trebui să o adreseze orice spectacol care reia/rescrie un text clasic, pentru a
fi viabil. O întrebare la care, în cazul de față, punând în joc întregul
arsenal al teatrului nou, e invitată să răspundă noua generație.
(Pădurea spânzuraților după Liviu
Rebreanu, scenariul și regia, univers sonor: Radu Afrim, distribuția: Alexandru Potocean/Apostol
Bologa, Richard Bovnoczki/Klapka, Raluca Aprodu/Ilona, Vitalie Bichir/Paul
Vidor, Ada Galeș/Marta, Țărancă, Marius Manole/Conștiința, Ciprian
Nicula/Petre, Istvan Teglas/Locotenent Varga, Generalul Karg, Natalia Călin/Doamna
Bologa, Alexandra Sălceanu/Preoteasă, Soră medicală, Florin Călbăjos/Preotul
Boteanu, Muzicant, Liviu Popa/Cervenco, Alexandru Chindriș/Pălăgieșu, Soldat,
Emilian Mârnea/Caporal, Muzicant, Cristian Bota/Colonelul Gross, Octavian
Voina/Svoboda, Soldat, Andrei Atabay/Medic militar, Sodat, Flavia
Giurgiu/Țărancă, Soldat, Tiberiu Enache/Adolescent, Soldat, Vlad-Ionuț
Popescu/Soldat-Poet, George Olar/Vasile, Soldat, Bogdan Iacob/Ofițer, Vlad
Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu (Soldați), scenografie:
Cosmin Florea, coregrafie: Andrea Gavriliu, video mapping: Andrei Cozlac,
interprete: Lenuța și Teodora Purja, premiera: 16 decembrie 2018, Teatrul
Național București)
https://dyntabu.blogspot.com/2019/02/incotro-mergem-padurea-spanzuratilor-2.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu