Touch me not. Saliva pe care o resping și saliva pe care o sorb

Am acceptat provocarea regizorală inițială de a viziona un film despre care nu putem vorbi, dar și pe cea interpretativă, din final; de asemenea, convenția punerii semnului egal între iubire și sexualitate, între om/persoană și propria corporalitate, extrem de discutabilă. Dincolo de care răzbat, din spatele unui discurs filmic fracturat, emoțiile ori interioritatea asupra cărora nu se insistă deloc narativ, fiind doar sugerate.

La limita dintre documentar și film de artă european, dintre subiectiv și obiectiv, dintre personal și impersonal, cu o puternică notă (auto)confesivă, Touch me not este o explorare a sinelui din perspectiva corporalității. Regizor și artist vizual, Adina Pintilie introduce camera de filmat la vedere și apare în film, alături de actrița deținând rolul principal (Laura Benson), în dialog cu Laura sau schimbând perspectiva, luându-i locul în spațiul în care trăiește, un spațiu alb, impregnat de emoții, emoții pe care Adina le preia empatic, în timp ce Laura apare distanțată de rol, în spatele camerei. Schimbarea perspectivei (regizor-actor-personaj/om) și trecerea de la discursul cinematografic pur la unul metacinematografic, implicând audiența sunt piesele de rezistență a ceea ce s-a considerat a fi un videoeseu și un film experimental, un discurs narativ nonlinear. Dar și jonglarea cu distanțarea și apropierea (ca modalități de abordare ale unui discurs artistic).

Consider că premiul se datorează armonizării reușite a normei cu depășirea normei în termenii facerii unui film. Având un caracter foarte personal, datorită componentei intime și de sondare a intimității care se instalează la mijlocul distanței dintre privitor și ecran, cu schimbarea perspectivelor la care am făcut referire, sunt dizolvate aproape toate distanțele normate de realizarea unei producții cinematografice ca atare (regizor-actor/personaj, actor-spectator/personaj etc.). Discursul cinematografic e unul de graniță în mai multe sensuri; în special, e situat la granița dintre tipuri de discurs filmic, dintre relatare/descriere și construcție sau metaconstrucție. Cu îmbinarea cadrelor de film în sens obișnuit, a cadrelor ce expun vizual, îndeaproape, artistic, dar nu cosmetizat, corpul uman, plecând de la pilozități și salivă, cu apel la filosofia ori psihanaliza propriei sexualități, asumate pe parcurs de fiecare dintre protagoniști și a cadrelor metafilmice.

În centru o regăsim pe Laura, la 50 de ani, care parcurge un drum inițiatic de descoperire de sine din prisma propriei sexualități, de la inhibare la dezinhibare. Unicul unghi din care e privită viața Laurei urmărește intersecția cu un curs de yoga având ca scop echilibrarea sinelui prin explorarea corpului celuilalt (Laura având exclusiv rolul de privitor), cu un cursant (cu care împărtășește un cântec de leagăn și o apropiere erotică superficială),  cu un gigolo angajat să se masturbeze în fața ei (ea având rolul de voyeur incapabil să iasă din carapace), cu un transsexual având un rol terapeutic, încercând să o învețe să-și depășească propriile inhibiții, cu un terapist sexual activ care recurge la atingeri ceva mai dure (inclusiv lovire), cu scopul de a înlătura coconul care o claustrează din punctul de vedere al asumării propriei identități corporale, sexuale, feminine.

Colateral, îl regăsim pe Tómas (Lemarquis), îndrăgostit obsesiv de fosta parteneră, cursantul menționat, care se caută și el pe sine, devenind voyeur al relației lui Christian (Bayerlein) cu soția sa Grit (Uhlemann), partenerul lui Christian la cursul de autorevelare și urmărind în realitate și în vise o femeie, a cărei atingere o adulmecă de pe bolul din care aceasta și-a sorbit ceaiul, din rujul lăsat pe margine și urma de salivă care se presupune că s-ar fi putut simți dinăuntru. Pe de o parte, el acordă un feedback negativ experienței avute cu Christian la curs, faptului că acesta avea o sialoree imposibil de controlat, iar pe de altă parte e fascinat de firul de salivă din bolul de ceai, pe care nici măcar nu îl vedem, doar îl intuim în privirea lui vinovată, de copil. El e surprins cu garda jos de Laura, cu care va avea o întâlnire erotică filialo-maternală.

Așa cum deosebim între saliva care ne face greață și firicelul de salivă pe care îl sorbim cu nesaț, am putea detalia foarte multe chestiuni din spatele a ceea ce se arată efectiv în film. Intervenția regizoarei din final (”Spune-mi cum ai fost iubit ca să își spun cum iubești” și nu numai) dezvăluie acest lucru. În acest mod, filmul devine un slalom printre emoții nedescătușate, întâlniri mai mult sau mai puțin ratate, experiențe sexuale de limită (de tip sado-maso) ce rămân la stadiul unei etalări vizuale. Nu se insistă pe nimic cu precădere, deoarece jocul regăsirii de sine e o provocare aruncată și celui ce vizionează; ca o caracatiță cu foarte multe tentacule, perspectivele în permanentă schimbare sunt lăsate să se înfiripe, apoi tăiate din cadre alternante. Numai pasajele explicative, sub raport psihanalitic sau filosofic, au ceva mai multă coerență.

Astfel că normarea (sau depășirea ei) nu e doar o chestiune de formă, ci și una de conținut. Christian suferă de AMS, ceea ce nu-l împiedică, potrivit propriei filosofii privind viața sexuală, să se bucure de normalitate în acest sens. În schimb, Tómas, suferind de alopecie, e incapabil să aibă o viață sexuală normală, dincolo de fantezii și voyeurisme din cauza acestui complex din copilărie. Relația cu mama sau cu tatăl și multe altele (relații anterioare, traume, disfuncții) generează cauzele psihologice care stau la baza imposibilității dezvoltării unei personalități sexuale normale (Laura, un posibil alter-ego pentru Adina). Ideea de normalitate nu-i decât o capcană întinsă privitorului; nu însă și soluția propusă pentru normarea propriei vieți. În acest sens, Hanna (Hanna Hofmann) concepe sexualitate ca pe un joc pe care oricine, exceptând cazurile în care ne sunt puse în pericol viața sau sănătatea, are dreptul să-l joace așa cum dorește, fără să fie judecat, pe muzica lui Brahms sau pe ritmuri de rock experimental.

(Touch me not, regia, scenariul și editarea: Adina Pintilie, cu Laura Benson, Tómas Lemarquis, Christian Bayerlein, Grit Uhlemann, Adina Pintilie, Hanna Hofmann, Seani Love, Irmena Chichikova, Rainer Steffen, Georgi Naldzhiev, Dirk Lange, Annett Sawallisch, premiat cu Ursul de Aur la Berlin International Film Festival, 2018, premiera ieșeană la Cinema Ateneu, 15 martie 2019)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/03/touch-me-not-saliva-pe-care-o-resping.html