Regulile jocului

Yann Verburgh scrie texte captivante, cu miză actuală. E autorul scenariului spectacolului Alice, dar și al mai recentului spectacol Regulile jocului, de la Sibiu. Dacă Alice interesează din perspectiva formării tinerei fete și a devenirii ei ca femeie, Regulile jocului adresează mai puține probleme care să aibă legătură cu individualitatea protagoniștilor și mai mult probleme care aduc în discuție societatea.

Subiecte precum emigranții și emigrația, societate pașnică versus societate războinică, armele și evoluția economică sunt tratate în Regulile jocului unde se formulează o utopie a copiilor despre o societate perfectă. Deși pare a scrie o nouă mitologie, trimiterile sunt mai mult decât evidente (”Povestea se întâmplă azi, ieri și mâine”, ”E o poveste care se repetă dintotdeauna”). Oldo și Aman (de fapt, Nama) sunt doi copii din cel mai vechi oraș al țării războaielor. Tatăl lui Oldo a murit, dar el nu acceptă acest lucru și continuă să-l aștepte pe ruinele fostei case din orașul distrus de bombardament. Raiduri aeriene sau momente cu vocile soldaților completează imaginea orașului în ruine, pregătit în permanență de război sau de un nou asediu. Mama lui Aman (care pretinde că e băiat pentru a putea ieși din casă, de fapt e vorba de Nama) s-a încuiat într-o cameră, de disperare, după moartea tatălui copilei. Nama e crescută de unchiul și mătușa ei și visează să părăsească țara războaielor și să ajungă în statele păcii.

Între un joc și altul, cei doi copii se împrietenesc, numai că idealurile lor sunt diferite. Nama visează să părăsească țara războaielor, în timp ce Oldo consideră că nu e mare diferență între țara războaielor și țara păcii, deoarece armele războiului sunt fabricate în statele păcii, iar acestea din urmă se îmbogățesc de pe urma războaielor din țara războaielor și au deci interesul ca războiul să continue în țara războaielor. De aceea, după ce prietena lui pleacă împreună cu unchiul și mătușa ei, depune jurământul armelor. În această ipostază nouă o va întâmpina pe prietena sa atunci când va reveni să îl caute, după mult timp. Fiind un spectacol pentru copii, formula basmului e îmbrățișată și prin faptul că binele învinge răul la final, iar idealul lor comun de a schimba lumea în care trăiesc și regulile jocului acesteia învinge divizarea susținută de despărțirea celor doi și drumurile lor diferite.

Punctul ei de vedere este unul ferm formulat: ”Tu de acolo încetează să mai faci comentarii. Supune-te și înțelege că nu ai dreptul la nimic în această societate. Hai, pleacă-ți capul”. Pentru că ei, ca femeie, societatea din țara războaielor nu-i poate oferi autonomia și independența pe care le va căuta în altă parte. Întreaga societate este, pentru ea, ca un joc închis la care nu are dreptul să participe, cu reguli prestabilite care o împiedică să decidă regulile jocului.

Utopia începe acolo unde copiii găsesc planurile orașului pe ruinele fostei primării și își imaginează că ar putea construi unul nou. Datele utopiei nu sunt relevante (pe morminte să cânte muzica preferată a morților, o școală unde să poți merge oricând la orice oră, case, piețe de unde să poți cumpăra orice fără să ai nevoie de bani, un aeroport de unde să poți pleca oriunde etc.) lăsând povestea să urmeze cursul firesc al uneia pentru copii, deși, ca orice utopie, face trimitere la o anumită realitate imperfectă și poate fi asimilată unei distopii, la cealaltă extremă a ei, atunci când e întoarsă de pe o față pe cealaltă. Oldo are ceva din Pinocchio atunci când crede că ar putea planta desenele din planurile vechiului oraș, pentru ca noul oraș să crească dintre ruine. Chiar și atunci când nu se poate lega singur la șireturi. Mai ales atunci când decide să uite trecutul și trece în tabăra soldaților războinici. Finalul are un ușor fior dramatic, însă fiind un spectacol pentru copii, din structura scenariului răzbătând formula basmului, nu poate avea un final negativ, ci dimpotrivă.

Poate că modul în care se ajunge la final e grăbit narativ (lagărul, emigranții străbătând deșertul și marea, Nama ajunge în sfârșit în statele păcii unde poate studia la fel ca băieții și alege arhitectura, ulterior revine și își confruntă idealul cu cel al lui Oldo, acum soldat) comparativ cu introducerea și dezvoltarea ideii utopice, dar e singurul mod în care se putea proceda dat fiind contextul menționat. Confruntarea idealurilor este una pașnică, după cum pașnică e și soluția la problemă (acordul în stabilirea regulilor jocului, acceptarea faptului că cineva mai presus de ei stabilește cu adevărat regulile jocului, toleranță față de alegerile celuilalt).

(Regulile jocului, scenariul și regia: Yann Verburgh, traducerea: Diana Nechit, scenografia: Velica Panduru, video design: Ioana Bodale, muzica: Claudiu Urse, distribuția: Paul Bondane, Alexandra Șerban, Barbara Crișan [voce], Mircea Corcoveanu [voce], Mihaela Grigoraș [voce], Nicoleta Lefter [voce], Jenő Major [voce], Gabriela Mitrea [voce], Nicolae Suciu [voce], Claudiu Urse [voce], Teatrul Gong Sibiu, premiera: 27.10.2018, prezentat pe 23 februarie 2019)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/03/regulile-jocului.html