Funcția subconștientului în crearea rolului

În teatrul de regie, se pune mare preț pe construirea rolurilor de către actori (gestică, voce, mișcare corporală etc.), coordonați de regizor. Însă construcția conștientă a rolului nu e decât un element, cel mai de suprafață, atunci când avem în vedere un spectacol, munca actorului cu sine însuși și lucrul regizorului cu actorul. De altfel, tocmai Stanislavski a fost cel care a pus punctul pe ”i” în această chestiune, insistând asupra funcției subconștientului în crearea rolului.

Raportul dintre conștient și subconștient reprezintă una dintre problemele discutate de psihanaliză, cu aplicabilitate în arta teatrală. Conștientul presupune ceea ce spunem sau facem atunci când deținem controlul asupra vorbelor și actelor noastre, în timp ce subconștientul presupune să acționezi involuntar, să te lași furat de altceva mai presus de tine; în cazul actorului, intervin relațiile cu partenerii scenici, cu piesa de teatru și chiar cu datele spectacolului în curs de constituire, astfel încât rolul său nu mai e doar gândit, ci dobândește o viață de sine stătătoare, independentă de voința actorului însuși. Talentul regizorului acționează tocmai în acest sens astfel încât, dincolo de imprimarea unor gesturi recognoscibile la actori ca venind din partea directorului de scenă, dincolo de inducerea nevoii de a explora, să trimită actorul spre zona subconștientului, cerându-i indirect să acționeze din subconștient, să se lase cuprins de rol, fără să își mai observe explicit replicile, gesturile și fără să analizeze ce face, fără să se gândească la ce face etc.

 Problema intervine atunci când, odată actorul condus în zona subconștientului, să nu mai poată reveni la ceea ce a făcut atunci când s-a lăsat cuprins de rol (momentele așa-zis geniale care apar la repetiții sau în reprezentații singulare). De aceea, odată ce regizorul îl conduce pe actor în punctul în care nimeni nu s-a așteptat că ar putea ajunge, e dator să îl oprească și să îl ajute să expliciteze implicitul, ceea ce până atunci fusese doar experimentat la nivel subconștient. Aici mai intervin acele procedee psihotehnice prin care, în mod conștient, subconștientul este implicat în artă, în construcția rolului. Dar și procedee mnemotehnice de fixare conștientă a ceea ce a fost dobândit prin intermediul subconștientului, în momentele de inspirație.

În mod cu totul și cu totul injust, lui Stanislavski i se impută adesea trăirismul scenic, ceea ce am numit implicare spectaculară, ca opusă detașării spectaculare. De fapt, nu e vorba de a opune emoția gândirii, ci de a lucra deopotrivă cu conștientul și subconștientul, ceea ce e cu totul altceva. În primul și cel mai important rând, Stanislavski impune o condiție sine qua non: actorul și regizorul trebuie să aibă talent. La care se adaugă, desigur, munca actorului cu sine și a regizorului cu actorul. Continuând cu accesarea inconștientului prin inspirație. Atât actorul, cât și regizorul creează din inspirație, iar inspirația nu e apanajul gândirii, al conștientului, ci al subconștientului pe care nu îl stăpânim.

După cum se poate vedea, nici gândirea, nici excesul de gândire/conștiință și nici ceea ce e mai presus de ea (subconștientul) nu sunt dușmanii lui Stanislavski. Doar improvizația. De aici, veracitatea (să joci adevărat) sau credibilitatea (să joci sincer) nu înseamnă neapărat să joci realist, imitând realitatea. Deoarece a fi adevărat/credibil presupune că rolul actorului și spectacolul regizorului trebuie să transmită sensuri care depășesc comunicarea conștientă, accesând subconștientul spectatorului. Mai mult, să se ajungă la o comunicare spectaculară indirectă, la nivel subconștient între actori și spectatori.

Metoda nu constă într-un simplu mimesis creat și fixat prin tehnici psihologice, respectiv mnemotehnică. Metoda înseamnă a accesa subconștientul, plecând de la anumite psihotehnici. Și a fixa pe cât posibil prin mnemotehnică ceea ce se poate prinde din ceea ce s-a obținut din subconștient și prin inspirație. A crea conștient și sincer nu-i decât baza pe care se clădește rolul izvorând din inspirație și subconștient. Iar accesarea subconștientului ține de talentul actorilor și al regizorului. Oricum, subconștientul are o funcție de bază în crearea rolului, la care ne referim independent de lucrul la rol și e preferabil să nu fie cazul să vorbim doar de roluri muncite, ci și create. Numai datorită apelului la subconștient în crearea rolului, implicarea și detașarea spectaculare pot să coexiste într-un tandem fericit, în economia unui spectacol cel puțin reușit, dacă nu perfect, în concepția mea. E ceea ce îmi doresc de la un spectacol de teatru. De asemenea, ferice de cei ce au acces la momentele geniale din timpul creării rolului de către actorul talentat, din viața unui spectacol!

Acestea fiind zise cu privire la funcția subconștientului în crearea rolului, și rolul criticului de teatru se complică. Criticului nu-i mai revine doar sarcina de a analiza un spectacol, ci și aceea de a explicita ceea ce este implicit și stă la baza gândirii, acțiunilor, gesturilor actorului. Cu alte cuvinte, explicitând elementele implicite, are un cuvânt de spus cu privire la cât de departe s-a ajuns în ceea ce privește accesarea subconștientului, în crearea rolurilor, dar și cu spectacolul în general. Se poate referi la aceste elemente implicite cu privire la un spectacol anume sau la o întreagă epocă teatrală, comparând între ele elementele implicite specifice fiecărui moment istoric teatral, realizând un alt fel de istorie a teatrului. Dar, ceea ce mă interesează în primul rând, e ca un critic să nu se oprească la o simplă analiză de spectacol, neglijând funcția subconștientului în crearea rolului și în elaborarea spectacolului. Desigur, nu mai e vorba de un critic de teatru în sensul acordat termenului în mod obișnuit, ci de ceva în plus.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/03/functia-subconstientului-in-crearea.html