Sărbători pascale fericite!

Paște fericit!

Happy Easter!

https://dyntabu.blogspot.com/2019/04/sarbatori-pascale-fericite.html

La vida digna

Narativitatea nefragmentară, clasică a textului e transpusă ambiguu în spectacol, de la discursul filmat din prefață cu candidatul la președinție (Marius Manole), la discursul demagogic din final al celuilalt candidat (Șerban Pavlu) – care și-a înlăturat între timp adversarul la auctoritas –, pentru ca situații și personaje multiple să se poată regăsi ori recunoaște în poveste.

Spectacolul nu e tezist (formulele de lemn nu sunt valabile în sine, ci sunt lansate pentru a construi un anumit context dramatic) și tocmai de aceea te prinde în cursa emoțiilor, mai degrabă decât în cea a ideilor sau a vorbelor mari (”demnitate”, ”onestitate”, ”transparență”, ”loialitate”, ”schimbare”, ”eradicarea corupției”, ”promisiune”). Spectatorii se recunosc pentru că e vorba explicit de România ca fiind o țară putred de coruptă, dar și de români întrucât corupția face parte din firea lor, din fibra lor cea mai intimă. De ființa umană, în fond, întrucât corupție este peste tot. Inclusiv la Roma de unde ne tragem cu tot cu dignitas-ul nostru propriu și personal. Și chiar și la personajele lui Shakespeare că altminteri nu ar fi scris bardul cum că ”să fii cinstit în lumea asta, așa cum e ea, înseamnă să fii un om ales din zece mii”. Acum, diferența (nu) e una pur lingvistică între ”legitimare” și ”legiferare” sau între ”rațiune” și ”motiv”. Fiind nelegitimă, corupția nu e legiferată, dar în mod subtil ar putea fi și este legitimată în unele țări. De la discurs ideologic steril la ieșiri în stradă, de la ieșiri în stradă la motivele acestora, dar și la rațiunile din spatele respectivelor ieșiri în stradă, diferența este una de perspectivă și înțelegere a fenomenelor.

Demnitate e un spectacol de actor, mai mult decât unul de text sau de regizor, excelent susținut de Marius Manole (conștiința din Pădurea Spânzuraților, regia: Radu Afrim) și Șerban Pavlu (manipulatorul din Creditul, regia: Mihai Constantin), interpretând doi prieteni, membri ai aceluiași partid, primul pion politic (Victor) aflându-se la conducerea partidului, iar cel de-al doilea (Alex) fiind desemnat de prietenul său să se ocupe de organizare și, în special, de campania pentru alegerile interne. Tensiunea apropierii alegerilor e pigmentată cu ceva whisky și dezvăluiri din ce în ce mai palpitante despre abaterile membrilor de partid. Întregul spectacol e un schimb de replici între cei doi, relevant pentru situația gravă din toate partidele pentru care menținerea imaginii e inutilă, neregulile fiind nenumărate. Sunt expuse multe jocuri politice (spargeri de parole ale calculatoarelor colegilor, filaj, amenințări și presiuni cu divulgarea actelor de corupție interne către presă etc.), transpare modul în care se face politică din relatarea unor secrete din culisele lumii politice, cum se încheie acordurile pentru majoritate, cum se decid demiterile, cum funcționează șantajul, dar uneori și hazardul etc. Însăși persoana care se ocupă de imaginea partidului (Alex) este demascată de prietenul său (Victor) ca având la activ afaceri financiare murdare. Victor încearcă să-l convingă pe Alex să își apere onoarea, recurgând la sinucidere, dar este el însuși asasinat și înlocuit de acesta în calitate de candidat la alegerile interne.

Mie îmi pare că e teatru politic. Autorului, lui Ignasi Vidal (tânăr regizor spaniol en vogue, actor și scriitor, profesor de interpretare pentru musical, canto și tehnică vocală și literatură dramatică la Școala Superioară de Arte Dramatice din Malaga) îi pare că e mai mult un spectacol despre prietenie și trădare, decât despre politică. Adevărul e, poate, undeva la mijloc. Cert e că a fost creat cu intenția de a sensibiliza omul simplu cu privire la anumite subiecte foarte concrete, plecând de la tema generală a corupției globale și în particular de la tema actuală a corupției din România. Nu există om care să iasă înafara sferei de influență a fenomenului corupției, fie că vorbim de un rol activ, de unul pasiv sau de roluri simultan active și pasive, de la deputatul nemulțumit de salariul său care intră în afaceri financiare obscure (Alex), la salariatul din administrație remunerat și prin acordarea indemnizației de partid, la cel ce ia ajutor de șomaj, dar mai și muncește la negru. În același timp, corupția inerentă firii omului are consecințe distructive, de la pierderea onoarei și/sau a reputației și discreditarea indirectă a partidului din care respectivul face parte dacă actele de corupție concrete sunt descoperite și făcute publice, la confiscarea averii, pierderea poziției/funcției și alte măsuri legale dacă faptele de corupție sunt denunțate, la acceptarea tacită a unei micșorări salariale sau a oricărei alte nedreptăți de teama concedierii, la proteste individuale sau chiar sinucideri fără ecou pe termen lung. Pentru că acceptarea corupției e pasul imediat următor revoltei, iar lașitatea o condiție indispensabilă a celui ce admite să trăiască într-o țară în care corupția e legitimată.

Niciun actor pe scena lumii politice (ar suna mai bine în arena jocurilor politice) nu este fairplay, de aici ambiguizarea voită a scenariului (conducând la întrebarea inevitabilă ”Ce-ar fi fost dacă personajul cu cravata roșie/Alex s-ar fi sinucis pentru dignitas-ul lui, iar personajul cu cravata albastră/Victor ar fi trecut la acțiune?”). Cât din discursul lui Victor ar mai fi rămas valabil (faptul că era diagnosticat cu scleroză multiplă, că intenționa să renunțe la politică și să se retragă din campanie etc.) dacă personajul cu cravata roșie s-ar fi sinucis pentru dignitas?

Dincolo de această întrebare, de murmurele lui ”dacă”, conștiința autentică din Pădurea spânzuraților și manipulatorul (i)rezistibil din Creditul conferă credibilitate scenariului.

(Demnitate de Ignasi Vidal, textul și regia, cu Marius Manole/Victor și Șerban Pavlu/Alejandro, Teatrul Avangardia, prezentat la Iași la TNI, Sala Mare pe 15 aprilie 2019)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/04/la-vida-digna.html

Omul care trece, apoi dispare

Artă de Yasmina Reza a avut premiera în Londra, la Wyndhams Theatre, pe 15 octombrie 1996. Scriitura e simplă, dar tocmai prin aceasta ofertantă, valorificabilă prin alternarea rolurilor cu minimonologul, permițând atât o abordare curată, cât și una care să adauge un plus de valoare textului prin efecte teatrale (intrări neașteptate ale actorilor din sală, șarjare intenționată, transformarea actorilor în spectatori ai colegilor lor, mai mult sau mai puțin voită, implicare prin înțelegerea și trăirea rolului jucat, soluții regizorale realiste, dar haioase) sau chiar filmice (slow motion). Cum e cazul montării de la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, în regia Teodorei Câmpineanu, prezentate într-un spațiu independent din zona industrială a Iașului, unde își desfășoară activitatea Asociația Addarta (al cărei director este Eduard Fiuciuc).

Textul, presărat cu replici concise, unele memorabile, are substrat psihologic. La baza operei de artă, a tabloului complet alb se află o filosofie, acesta reprezentând ”împlinirea unui parcurs”. Enunțul criptic al psihanalistului lui Yvan e relevant pentru punctul critic în care a ajuns relația celor trei prieteni – ”Dacă eu sunt cine sunt deoarece sunt cine sunt, iar tu ești cine ești pentru că ești cine ești, atunci eu sunt eu însumi, iar tu ești tu însuți. Dacă, pe de altă parte, eu sunt cine sunt pentru că tu ești cine ești, iar tu ești cine ești deoarece eu sunt cine sunt, atunci eu nu sunt eu însumi și nici tu nu ești tu însuți”. Modul în care ne raportăm la ceilalți și cel în care ceilalți se raportează la noi determină în mare măsură relațiile și atitudinile noastre; numai că imaginea de sine și imaginea de altul intervin în reglarea comportamentului față de ceilalți și în relațiile interumane.

Textul nu este dificil de transpus în reprezentație teatrală din cauza replicilor propriu-zise, ci a solicitărilor indirecte care pun presiune pe regizor, scriitura fiind pretențioasă. De exemplu, ”Serge se uită la tablou fascinat. Marc se uită la tablou. Serge îl privește pe Marc în timp ce acesta se uită la tablou. O tăcere lungă:  dinspre ambii, se revarsă o gamă variată de emoții fără cuvinte.”) Cum să exprimi regizoral, altfel decât alternând jocul actoricesc cu storytelling-ul, o asemenea replică de autor – ”dinspre ambii, se revarsă o gamă variată de emoții fără cuvinte”?

Dacă la început ai putea avea impresia că se ignoră semnificațiile adânc psihologice pe care le comportă piesa, ulterior remarci cum acestea ies la iveală treptat, cu aportul actorilor, dar și al micilor trucuri de rezolvare regizorală, textuale în genere, soluții regizoral-actoricești, adică la conceperea cărora contribuie și actorii (udarea plantei, căutarea nevrotică a capacului de la markerul cu care Marc va desena un schior pe tabloul alb, o piesă de colecție a artei contemporane etc.).

Sub aparența unei dispute despre artă abstractă versus artă figurativă, despre artă modernă versus artă contemporană, despre snobism, despre curajul de a-ți exprima opinia cu riscul de a răni sentimentele celuilalt, despre omul fără însușiri, fiecare dintre cei trei asumându-și, psihologic și social, mai mult decât o identitate ușor etichetabilă, se revelează datele care configurează relația lor de prietenie. Mai putem vorbi de prietenie dacă ne refuzăm dreptul la replică onestă de teama da a nu răni orgolii sau sentimente? În ce măsură schimbarea de statut social sau curajul afirmării mai dure a personalității poate distruge o prietenie? Apreciem mai mult sinceritatea celuilalt sau ținem mai mult la vanitatea noastră? Cât suntem dispuși să pierdem din cauza orgoliului? Merită să înlocuim încrederea, afecțiunea și loialitatea cu minciuna, indiferența și lașitatea?

Dincolo de relația de prietenie, răzbat din fundalul jocului și al replicilor date despre relațiile celor trei cu familiile lor și, în special, despre viața lor de cuplu. Alături de care survin părerile reale ale fiecăruia despre alegerile celuilalt. În spatele marilor termeni (”deconstrucție”) se ascund micile adevăruri ale vieții: cei trei se află într-un moment extrem de tensionat al prieteniei lor. Nefiind vorba de deconstrucție în sens filosofic ori estetic și nici despre tabloul alb al pictorului Antrios, pe care Serge a cheltuit o avere, pe care Marc îl respinge pentru că achiziția acestuia îi pare un act de extravaganță și snobism din partea lui Serge, dar și pentru a-și preveni prietenul că se îndreaptă într-o direcție greșită, iar mediatorul dintre primii doi, Yvan, acceptă inițial capodopera pentru a nu inflama și mai mult spiritele, după care își exprimă, renunțând la lașitate, adevărata opinie.

Pentru a reconstitui identitatea și diferențele dintre cei trei nu contează atât detaliile privind statutul lor social diferit, nici gusturile lor artistice (de altfel, vestimentația neutră, exceptând pitorescul conferit de converșii lui Yvan, indică această direcție de interpretare), cât tipologia artei disputate. Cele trei tipuri de tablou menționate (tabloul abstract, tabloul flamand și mâzgălitura) și cele trei tipuri diferite de artă adiacente (contemporană, modernă și kitsch sau modernă, clasică și de duzină, depinde unde te situezi în ceea ce privește orizontul estetic) nu evocă tipologii social-umane, ci modurile în care traumele răzbat atunci când sunt atinse puncte sensibile. Același lucru se întâmplă atunci când cei trei își atacă alegerile în materie de artă și când își atacă alegerea partenerelor de cuplu, deoarece ambele tipuri de alegere stau de fapt pentru opțiunile lor de viață în general și în particular. În ce măsură se poate vorbi de prietenie autentică și durabilă între oameni având moduri de viață complet diferite?

Finalul este exemplar. Ironia e salvatoare: Serge îl lasă pe Marc să deseneze cu carioca albastră un schior pe tabloul alb, după care prietenii se chinuie să spele tabloul, pentru a-l readuce la valoarea inițială, folosind o rețetă de curățare oferită chiar de Paula, soția lui Marc, pe care Serge o criticase aspru. Momentul scurt de poezie urmând desenării schiorului e surprinzător, fiind vorba de cinicul Marc. Iar tabloul abstract chiar ascunde o filosofie, așa cum sugerase Yvan la început. Semnifică un om care traversează un spațiu și apoi dispare.

În fața certitudinii că, mai mult sau mai puțin faimoși, mai mult sau mai puțin prosperi, mai mult sau mai puțin influenți etc., niciunul dintre noi nu va muri mai puțin, nu ne rămâne decât să tăcem îndelung și să resimțim o gamă variată de emoții revărsându-se, fără cuvinte.  

 (Artă de Yasmina Reza, cu Alexandru Dobynciuc/Serge, Răzvan Ilie/Marc, Ionuț Iftimiciuc/Yvan, regia: Teodora Câmpineanu, scenografia: Gelu Râșca, un spectacol al Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, prezentat pe 7.04.2019 la Addarta, Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/04/omul-care-trece-apoi-dispare.html

foto: Li Yuan-Chia, Monochrome white painting

Meșterul Manole

Spectacolul lui Andrei Măjeri cu Meșterul Manole, de la Teatrul Național Cluj-Napoca, dovedește maturizare regizorală. Abordarea este deopotrivă modernă (proiecție geometrizantă, dar și pentru redarea simbolurilor din piesa lui Lucian Blaga, cum ar fi imaginea sicrielor din visul lui Manole, imprimeuri digitale, neoane, decor minimalist, abstractizarea narativului, lumini și umbre hidoase proiectate pe perete, mișcare scenică de grimasă totală, revelând starea de angoasă) și tradițională, cu cânturi răsunătoare, puternice, frisonante, interpretate excelent de actori (muzică sacră, pop românesc stilizat – ”Hăulita” și chiar populară – ”Mândra mea cu cârpă mură”, ”Bate vânt peste coline”).

De la rodiile pe care copiii la savurează în nisip, la inundarea scenei în roșul sângelui prin light design, cromatica devine puternică atunci când subliniază o idee puternică: numai o jertfă umană ar putea face ca edificiul construit să fie durabil în timp, să reziste oricăror intemperii și să uimească prin frumusețea sa. În rest, nuanțele predominante sunt cenușii, vag albăstrii, gri, atenuând senzația de spectacol în alb și negru, mediind cromatic între cele două extreme, armonizându-le, în acord cu gnosticismul afirmat la nivel teoretic.

Manole reprezintă rațiunea prin excelență, el pune în discuție ceea ce alții primesc prin visuri revelatorii sau îi transmit prin sfaturi: dacă edificiul e să fie consolidat prin jertfă, e de neînțeles de unde provine solicitarea jertfei, partea binelui (divinitatea) e incompatibilă cu un asemenea mijloc, iar partea răului (diabolicul) e incompatibilă cu scopul acesteia. Însă, și aici intervine gnosticismul, raționarea nu își are rostul dacă răul și binele nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede, iar ceea ce ne-am învățat să asociem cu lumina sau cu întunericul și să le opunem în religia ori morala noastră – doar perspective diferite asupra uneia și aceleiași realități ontologice. Nu ni-l putem imagina pe Dumnezeu crud și nici ilogicitatea unei jertfe de sânge cerute de puterile întunericului nu ne e pe plac, dar poate că, lăsând deoparte prezentul, și privind lucrurile din afara orizontului de înțelegere preluat prin tradiție, am putea ajunge la sensul vorbelor starețului Bogumil (o figură deopotrivă grotescă și înțeleaptă, interpretată cu versatilitate și cameleonism de Ionuț Caras).

La limita dintre mitologic, metafizic, etic și estetic, Măjeri preia meditația blagiană despre sensul creator al omului, integrând-o unor discuții mai largi, având în vedere raportul dintre spirit și materie, opoziția dintre timp profan și timp sacru și chestiunea sacrificiului ca mijloc de atingere a scopului artistic, singurul scop care-și înnobilează mijlocul, în contextul filosofiei acestuia, prin introducerea monologului amfitrioanei Miriam Cuibus: ”Prin grația artistului, materia se transcendentează astfel pe sine”, ”Artistul e Mântuitorul materiei”, ”Singurul scop absolut al omului este creația”, ”Numai acest scop sfințește și mijloacele”, Tot ceea ce face artistul e pentru a ”revela misterul cosmic”, pentru ”a trăi întru mister și pentru revelare”, modul specific de a fi în lume al omului, opus lui ”a trăi întru imediat și pentru securitate”.

Un citat din Nietzsche încheie monologul și aduce în discuție ideea salvării prin artă: ”Arta este singurul surâs al tragediei noastre”. Doar arta conferă sens și valoare existenței omului, iar mântuirea prin artă e pusă mai presus decât mântuirea prin cuplu. La Blaga se vorbește de nimicnicia trupului omenesc hărăzit viermilor și de nevoia unei jertfe prin care trupul de carne pieritor va trece în trupul bisericii care e veșnic. Dar din spectacol și concepția regizorului, care face apel la citatul menționat, reiese că ridicarea bisericii nu e un act religios, ci unul eminamente estetic. Sacrul este cu adevărat posibil doar prin intermediul artei, iar jertfa e admisă pentru că arta e mântuitoare.

Prin pierderea Mirei și a copilului nenăscut, Manole pierde o lume întreagă și se simte trădat de toți, e crucificat sufletește, soarta sa e asemănată de Blaga cu cea a lui Iisus, dat fiind că îi atribuie celebrele vorbe ale Mântuitorului (”Doamne-Doamne, de ce m-ai părăsit?”). Nu întâmplător, deoarece jertfa a ceea ce are mai de preț va fi urmată de jertfa de sine. Sorin Leoveanu reușește să surprindă aroganța și mândria lui Manole (el este un meșter celebru, un ales în tot ceea ce face, un lider printre ceilalți zidari, un magician al ridicării de mănăstiri) la care se adaugă, absolut magnific, suferința extraordinară și neputința sa de a schimba destinul său creator, în numele căruia e nevoit să sacrifice ce prețuiește cel mai mult pe lume.

La nivel uman, el e pus în situația să aleagă între două iubiri, între două biserici, între două meniri. Nu pistoalele ori amenințările domnitorului îl sperie pe Manole (că veni vorba, actualizarea e curajoasă și conferă un plus de dinamicitatea narării scenice). Ci incapacitatea de a rămâne cu cele două mari iubiri ale sale: vocația și iubita. Iar din acest punct al discuției, observăm cum Manole, în interpretarea lui Leoveanu, dincolo de poveste, de mitologie, nu mai doar cel mai bun în ceea ce face, artistul exemplar, ci, profund uman, e doar cel ce trăiește sfâșierea de a nu reuși să păstreze două iubiri. Iar actorul clujean trăiește intens pe scenă chinul imens al imposibilității de a alege. Câte alegeri nu suntem nevoiți să facem, chiar și astăzi, cu riscul de a ne zidi în noi înșine și anestezia propriul suflet?

Mira, în interpretarea  Rominei Merei, e rebelă, o zvârlugă, ludică, zglobie, plină de viață și neastâmpărată. Ea e opusul lucidității meșterului, soțul ei de șapte ani, e prototipul sensibilității feminine într-un sens zănatic. Ea trăiește viața așa cum îi apare, ca într-un joc. De aceea, metafora vieții ca joc e răsturnată atunci când se impune zidirea ei. Metafora morții ca joc, cu implicații profund filosofice la Blaga, e transpusă spectacular de Măjeri (Arhanghelul purtând haina Mirei, întregul arsenal scenic, nu lipsit de exagerări, spre final). Conștiința ei survine pe măsură ce cade vălul iluziei de pe jocul dramatic. Și Romina Merei reușește cu brio și cu glasul, și cu lacrima, și cu mimica să facă trecerea de la ludic la dramă.

(Meșterul Manole de Lucian Blaga, scenariul și regia: Andrei Măjeri, distribuția: Sorin Leoveanu/Manole, Romina Merei/Mira, Ionuț Caras/Starețul Bogumil, Radu Lărgeanu/Găman, Mihai Florian-Niță, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru (meșteri), Miriam Cuibus/Amfitrioana spectacolului, Ioan Isaiu/Vodă, Anca Hanu Sânziana Tarța (solii), Ruslan Bârlea (umbra lui Manole), Cristian Rigman (Arhanghelul), Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze (femeile), Dragoș Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curșeu, Alex Todea (copiii), decor și video design: Mihai Păcurar, costume și styling: Lucian Broscățean, mișcarea scenică: Sinkó Ferenc, pregătirea muzicală: Incze G. Katalin, Teatrul Național Cluj-Napoca, premiera: 9 iunie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/04/mesterul-manole.html