Într-una dintre secțiunile volumului Frumusețea
va mântui lumea și alte eseuri, Ion Vianu discută explicit pe marginea
acestei teme dostoievskiene. El sintetizează o sumă de comentarii la expresia
dostoievskiană (”frumusețea va mântui lumea”), sugerând că aceasta poate primi
sensuri dintre cele variate. Consider că orice eseu care și-ar propune să
dezbată problema care dă titlul prezentului articol ar trebui să înceapă cu
clarificarea conceptelor de ”frumusețe”, de ”mântuire” și, de ce nu, chiar de
”lume”. Ion Vianu are în vedere interpretarea teologică a propoziției, fără a
neglija posibilitatea ca și alte sensuri să merite luate în considerare.
Propoziția ca atare apare în romanul Idiotul
și e rostită de personajul Ipolit Terentiev, bolnav incurabil, la beție. Propoziția
este rostită în sens negativ, ca pentru a-l contrazice pe prințul Mîșkin (ca și
cum acesta ar fi utilizat sintagma) și, odată cu el, concepția creștină despre
bine și rău, dar și pe cea despre mântuire. Discursul lui Ipolit este ambiguu. Pe
de o parte, acesta deschide o discuție despre binefacere, ajungând la ideea
mântuirii prin celălalt. Pe de altă parte, ceea ce susține binefacerea și
binele este viața, iar ca om situat în iminența morții, Ipolit are viziunea
diabolicului. În mod paradoxal, binele și răul coincid în concepțiile și percepțiile
sale. Mai mult, în structura ființei lui. El este inspirat de două figuri
simbolice (Mîșkin și Rogojin), la antipod, binele extrem și răul extrem, salvarea
și pierzania, disperarea.
Frumusețea despre care se spune că va salva lumea este binele, conceptul nu
e considerat în sens estetic, ci etic, pe filieră platoniciană și, ulterior,
creștină. Omul cu adevărat frumos este omul ideal, reprezentat de figura
cristică. Estetica romanului dostoievskian asociază însă frumosul cu ridicolul
– sursă a umorului, grotescul cu sublimul. Ideea unui ”Crist clovn” însumează
atât gloria divină, cât și batjocorirea omului.
Problema raportului dintre frumos și mântuire mai apare în Frații Karamazov. Dar nu sintagma ca
atare. Ca și-n Idiotul, ”câmpul de
bătălie” unde ”se dă lupta între diavol și Dumnezeu” (dintre bine și rău) ”este
însuși sufletul omului”. Extremele, contrastele, abjectul, sublimul și elanul
mistic coexistă în personajul Dmitri Karamazov. Este schițată ideea mântuirii
prin iubire, dar ideea nu prinde contur, impunându-se mai curând opoziția
dintre iubirea salvatoare și amorul abject.
”Acolo unde mintea vede numai rușine, inima descoperă frumosul” e fraza ce
apare într-unul din discursurile lui Dmitri Karamazov. Rațional, omul judecă
lucrurile și pe semeni, afectiv, empatic, cu simpatie și compasiune, justifică,
tolerează, acceptă, iartă etc. Încă ne situăm în zona eticii, mai exact a
moralei creștine, iar nu a esteticii încercând să descifrăm propoziția
”frumusețea va mântui lumea”. Numai că etica și estetica nu pot fi disociate în
acest caz. Un sens estetic al propoziției de la care am plecat (”Frumusețea va
mântui lumea”) ar putea să se configureze odată ce am adăuga la judecățile
estetice – judecățile transfigurărilor empatice. Astfel, o nouă estetică, a
transfigurărilor empatice, a inimii, și nu a rațiunii ar putea rezolva
conflictele dintre bine și rău. Privirea devine cu adevărat salvatoare și
mântuitoare. Mai mult decât simplă îngăduință, compasiune, milă, simpatie,
privirea salvatoare înseamnă empatizare cu celălalt până la transfigurarea defectelor
în calități.
Frumusețea este iubirea, mântuirea e spiritualizarea lumii, iar lumea e chiar
umanitatea, omenirea. Spiritualizarea lumii nu mai e posibilă ca act de
binefacere interpretat ca mântuire prin celălalt, ci ca act estetic de
transfigurare a celuilalt, interpretat ca mântuire prin iubire. Iubirea nu are
sens romantic, nu e vorba nici de mântuirea prin taina căsătoriei, ci iubirea
primește un sens generalizat. A iubi lumea înseamnă a fi capabil să schimbi
ceva în tine, drept urmare în ceilalți și, prin consecință, cu privire la
realitatea obiectivă a umanității, în omenire. Răul echivalează cu respingerea
ființei umane de către lume (ca omenire) și e opusul iubirii. Lumea respinge ființa
umană atunci când aceasta din urmă se află în imposibilitatea de a mai schimba
ceva cu privire la umanitate, la ceilalți, la sine. Când se vede obligată să
facă răul pentru ca viața, la care se face referire în Idiotul, să nu intre în amorțire. Mai exact, când e pusă-n fața
faptului împlinit, iar comiterea răului nu mai e o faptă individuală, ci devine
una colectivă. Deoarece ființa umană individuală se dizolvă în omenirea care
și-a pierdut frumusețea, sacralitatea, umanitatea (ceea ce înseamnă dezumanizare).
Disocierea dintre omenire și umanitatea (din om) mi se pare cel mai periculos
stadiu din evoluția unei comunități umane, a unei societăți, a unui individ
(in)uman și dezumanizat.
Nu știu dacă frumusețea ar mai putea mântui lumea. Dar e clar că urâțenia
(răutatea, nedreptatea) o pot distruge. Faptul că lumea se menține în
continuare (adică faptul că umanitatea își continuă periplul întru urât, comițând
fărădelegea) deschide un cerc vicios: urâțenia în sensurile menționate susține
lumea, fiind mai puternică decât frumusețea în a produce efecte, în a se
schimba pe sine. Omenirea continuă să fie urâtă, rea și nedreaptă deoarece este
insuficient spiritualizată. Frumusețea reprezintă spiritualizarea umanității: ”Omul
nu trăiește numai cu pâine”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu