Regizorul Lev Dodin se referă
la sensurile umanismului astăzi (Hamlet personifică ideile umanismului, dar
omoară foarte multe personaje) și la crimele care se comit în numele unor
valori umaniste, a marilor idealuri, precum binele ori justiția. Ironia face că
Erasmus din Rotterdam, un umanist, dezvăluie în Elogiul nebuniei adevărata natură umană și critică, neconformist și
curajos, principi, teologi, clerici, într-o epocă în care aceştia erau
deţinătorii puterii sociale, politice, religioase. De fapt, aceasta e tocmai
atitudinea nonconformistă a lui Hamlet care expune putreziciunea unei lumi
lipsite de umanitate, criticând moravurile umane ale contemporanilor săi și
situându-se, prin aceasta, chiar foarte aproape de om.
Sursele scenariului
Titlul spectacolului e Hamlet-ul lui Dodin pentru că scenariul
se revendică, pe lângă piesa de teatru a lui William Shakespeare, de la alte
trei surse. În primul rând, avem legenda scandinavă despre prințul Amleth
redată de Saxo Grammaticus în Gesta
Danorum. Numele Amleth înseamnă stupid;
e un posibil un joc de cuvinte între prost, absurd și nebun, excentric, similar
celui cu privire la termenul fool
(gr. moria, lat. stultitia) din titlul Elogiul
nebuniei/prostiei de Erasmus din
Rotterdam. În al doilea rând, interesează cronicile istorice ale lui Raphael
Holinshed din 1577, surse pentru mai multe piese ale lui Shakespeare, printre
care și Regele Lear, Macbeth sau Richard III. De asemenea aspecte se ține cont în scrierea textului
de spectacol și în partiturile rezervate celor din rolurile comedianților.
În al treilea rând, mai
interesează poezia lui Boris Pasternak intitulată Hamlet care apare în romanul autorului rus, în Doctor Jivago. Poezia inspiră momentele în care personajele din Hamlet-ul lui Dodin, așezate în rândul 0,
privesc, spre scenă, spectacolul lumii. Inițial, acțiunea scenică se consumă în
prim-plan, într-un spațiu situat în fața scenei. Scena este under construction sau work in progress, urmând să fie
dezvăluit ulterior sensul lumii ca un vast cimitir. Jocul comedianților aduși
de Hamlet să joace scenariul uciderii tatălui său se va desfășura în scena
propriu-zisă, pentru ca în cele din urmă scena ca atare, inclusiv spațiul din
spatele scenei, protejat de folii, să fie luate cu asalt de actori și de
interpretarea acestora.
Cu privire la Hamlet și la
raportul dintre teatru și viață, din poezie reies două atitudini opuse asupra
teatrului și a vieții: prima, când Hamlet e aruncat în lume, în iureșul vieții,
dar și al scenei, ”fixat de o mie de lornioane”, rugându-și tatăl ca ”paharul
acesta să fie îndepărtat” de la el (aluzie cristică) și să fie ”eliberat” de
povară; dar (a doua) ”ordinea actelor a fost prestabilită”, iar Hamlet se lasă
pradă forței implacabile a destinului, expunându-se fatalismului – ”Și sfârșitul
acestei călătorii nu poate fi evitat/ Sunt singur. Totul gâlgâie de fariseism./
A trăi nu-i deloc un lucru ușor.” Ipocrizia este condamnată de Hamlet ca
”fariseism” (de aici, uciderea lui Polonius, pe care l-a confundat sau nu cu
Claudius, ambii împărtășind aceeași natură duală).
Cu atât mai mult cu cât e vorba
de un scenariu propriu, o adaptare realizată de Dodin, în scenă apare cartea, Hamlet-ul lui William Shakespeare, din
care se citează, cu intonația potrivită pentru o interpretare tradițională, făcându-se
diferența dintre teatralitatea trucată din alte abordări și teatralitatea
autentică a actorilor din Hamlet-ul lui
Dodin. Jocul actorilor e transparent, autentic, credibil (scenele în care
personajele se sărută), totodată de un profesionalism inegalabil. În același
timp, cartea din scenă servește pentru inventarea soluțiilor regizorale,
florile dăruite de Ofelia reginei Danemarcei nu sunt decât pagini rupte direct
din manuscris, în timp ce este parcurs pasajul cu pricina, într-o scenă de
altfel detașată, deloc emfatică, deloc implicată prin joc actoricesc.
Lumea nu e o scenă, ci un enorm cimitir
Hamlet-ul lui Dodin este exemplar în doar cinci personaje/actori. Potrivit
viziunii regizorale, care reiese și din scenografia spectacolului – decorul
rece, chiar și atunci când se înroșește prin mijlocirea luminilor, schematic și
folosit în întregime și cu rost (schele, trei scări de lemn, plăci de lemn,
folii de protecție) –, lumea nu e o scenă, ci un vast cimitir ale cărui cripte
sunt construite în timp real, iar groparii fac parte din spectacol (plăcile de
lemn cu mâner simulează capacele unor cavouri care sunt închise de gropari pe
măsură ce încă un personaj e ucis și aruncat dedesubt).
Într-adevăr, dacă inițial ar fi
putut exista iluzia că lumea e o scenă cu actorii în prim-plan și comedianții
tocmiți de Hamlet, jucând în spațiul scenei propriu-zise (actorii din rolurile
Horațiu, Marcellus, Bernardo își întorc hainele pe dos, negrul neutru fiind
înlocuit cu haina de bâlci, din petice colorate), ulterior devine din ce în ce
mai evident cum lumea nu-i decât un cimitir enorm. Pe măsură ce Hades-ul de sub
scenă se umple de cadavre, o singurătatea apăsătoare se așterne deasupra, o
singurătate care te poate înnebuni, te poate face să dansezi, să cânți, iar astfel
să agonizezi (dezlănțuirea lui Hamlet/Danila Kozlovsky din final).
Regizorul Lev Dodin alege o
abordare modernă (prin tricourile purtate de actori, emblematice prin imprimeu
pentru identitatea acestora, portretul fostului rege ucis, portretul actualului
rege sau portretul lui Hamlet, comportând mesaje diferite cum ar fi „My King”;
prin costumația în alb și negru, ușor picantă coloristic prin inserarea roșului
unei bretele, vizibilă de sub tricoul lui Gertrude/Ksenia Rappoport, a unei
piese de lenjerie intimă a Ofeliei/ Ekaterina Tarasova, dar și în cazul
pantofilor roșii asortați ai lui Gertrude și Claudius/Igor Chernevich; prin
sunete amplificate, iar coloristica scenică, realizată din lumini, reprezintă o
depășire a naturalismului brut). Regizorul are un excelent simț al proporțiilor
în ceea ce privește întregul, dar și raportarea la detalii, lucrează cu spirit
geometric, când gestionează urcările pe și coborârile personajelor de pe schele
sau aruncarea corpurilor sub scenă, nelipsindu-i nici spiritul de finețe, când
imaginează cum cad draperiile din folii albe în final și sunt astfel dezvăluite
culisele, echivalând cu o cădere a măștilor și o dezvrăjire teatrală, chiar și
atunci când orchestrează frenezia dansului lui Hamlet, deasupra văii de cadavre
de sub scenă, peste care s-au fixat plăcile de lemn, plăci bătute în podeaua
scenei/lumii, care la final va fi acoperită cu un linoleum negru. Dar nu
înainte ca Hamlet însuși să se arunce înăuntru, căzând și ultima scară dinspre
Hades spre scena lumii, totul sus devenind acest uriaș cimitir, și nu înainte
de a rosti că a decis să părăsească această lume putredă și lipsită de
umanitate.
Moartea personajelor din Hamlet-ul lui Dodin, exceptând
masacrarea lui Polonius, nu are foarte mult de a face cu Hamlet (și nici cu Hamlet): în spatele foliilor
netransparente, nu mai devine deloc evident că Ofelia se sinucide, deoarece
cuplul Gertrude-Claudius o urmărește sus foarte impacientat de situație, iar
cei doi se dispensează rapid de cadavru, pentru a mușamaliza situația, apoi, la
rândul lor, Gertrude și Claudius sorb într-un mod foarte natural din pocale,
fără prea multe explicații și fără a recrea scenic scenariul tradițional, iar
comedianții dispar din scenă în numele artei, la fel cum au și apărut; Dodin
renunță la personajul Laertes și la scena duelului; în replici, lui Laertes îi
ține locul actorul din rolul Polonius. E eronat să mai consideri că Hamlet e
autorul tuturor ororilor care s-au petrecut, că el a ucis mai toate
personajele; de fapt, și nu există decât acest adevăr actual, cu toții sunt
victimele lumii în care trăiesc. Spectacolul dobândește o autonomie și o stare
de grație aparte, dincolo de latura ideatică a viziunii regizorale, demnă de
invidiat. Ca o veritabilă operă, care, odată lansată în lume, în auditoriu, are
propria viață și se expune unei interpretări infinite.
Modernismul plonjează în
actualitate, odată ce devine evident că norvegienii au cucerit Danemarca, iar
imaginea lui Fortinbras, noul conducător, în costum negru, o figură politică a
zilelor noastre, ținând un discurs, apare pe o plasmă, purtată de-a lungul
scenei. Coroana nu mai e a lui Hamlet, coroana nu mai e a nimănui, regulile
lumii s-au schimbat, vechea lume e un vast cimitir, iar noua lume o enigmă. Hamlet-ul lui Dodin își rezervă câteva
coduri secrete ale sale, în același mod în care Hamlet-ul lui Shakespeare și-a permis să fie una dintre cele mai
enigmatice tragedii ale bardului. O tragedie care nu exclude comedia. În acest
punct, Dodin și Shakespeare se întâlnesc. Marile replici din Hamlet sunt integrate în contexte comice
și aduc zâmbetul pe buze. Cea mai mare tragedie presupune comedia și grotescul,
la fel cum comedia paroxistică nu exclude tragedia.
Rolul muzicii
Un rol extrem de important
revine, în Hamlet-ul lui Dodin,
muzicii. Se optează în principal pentru muzica clasică (Alfred Schnittke,
Johann Bach), dar și pentru jazz (Duke Ellington). Muzica survine atunci când
trei rânduri de culise (dreapta, stânga – în față, dar și una în spate) se
deschid, lăsând la vedere reflectoarele, iar de acolo se revarsă sunetele
armonioase. Odată ușile închise, muzica se oprește și ea. Într-un spectacol,
muzica poate contribui la atmosferă până la a deveni ea însăși personaj în
spectacol. Între aceste două ipostaze, cel mai important rol care poate reveni
muzicii (cum e cazul și aici) e acela de a crea, potența sau tempera stările de
spirit din scenă. Odată ce se rostesc adevăruri care se cer evidențiate sau
cuvintele devin de prisos, ușile se deschid, iar muzica e lăsată să invadeze
scena. Însă replicile își cer tributul, iar ușile se închid, iar conversația
scenică își urmează cursul. În acest mod, dansul (tangou), muzica și
instrumentul muzical (flautul lui Hamlet) au roluri precis determinate în
spectacol. Tangoul (actrița din rolul lui Gertrude este extrem de elastică,
interpretând fără afectare, fără efort, ca de la sine orice mișcare scenică),
dar și flautul lui Hamlet au, pe de o parte, rolul de a potența, iar pe de altă
parte, rolul de a tempera stări de spirit cu care personajele/actorii s-au
confruntat ori urmează să se confrunte în scenă.
(Hamlet-ul lui Dodin, text: Dina Davidovna, regia și adaptarea: Lev
Dodin, distribuția: Danila Kozlovsky/Hamlet, Ekaterina Tarasova/Ophelia, Ksenia
Rappoport/Gertrude, Igor Chernevich/Claudius, Stanislav Nikolsky/Polonius,
Sergey Kurishev/Horatio, Igor Ivanov/Marcellus, Sergey Kozirev/Bernardo,
scenografia: Alexander Borovsky, Maly Drama Theatre, St. Petersburg, FITS 2019)
Dana Tabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2019/07/o-lume-putreda-si-lipsita-de-umanitate.html
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/o-lume-putreda-si-lipsita-de-umanitate-i--223979.html
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/o-lume-putreda-si-lipsita-de-umanitate-ii--224721.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu