Caliopia Tocală este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național
”Garabet Ibrăileanu” din Iași. În același timp, este autor de romane și de teatru.
Printre altele, a scris trei romane pe care le-a dramatizat, acestea fiind
publicate ca piese de teatru independente. Astfel, romanului său de debut, În captivitate, îi corespunde piesa de
teatru ”Captivi”, romanului Simfoniile
destinului – ”Vieți duble”, iar romanului Gemenii – piesa de teatru ”Alter ego”.
Dacă piesele de teatru ”Vieți duble” sau ”Alter ego” sunt mai dificil de
pus în scenă fără o prelucrare prealabilă, dialogurile fiind adesea lungi și dense,
scenariul din ”Captivi” se citește pe nerăsuflate și ar putea fi pus în scenă de
un regizor cu imaginație, capabil să imprime un sens întrebărilor rămase fără
răspuns, finalului deschis etc. Chiar dacă ideea este ca sensul să rămână
enigmatic. Titlurile trimit la tematica care o atrage pe autoare, relațiile
toxice, ipocrizia umană capabilă de dedublări de nedescris, încercarea de a se
sustrage cotidianului banal prin alegerea unei estetici a bizarului, absurdului
suprarealist.
Realismul nu lipsește cu desăvârșire, dar în mod cert teatrul scris de
Caliopia Tocală este o invitație la o lectură față de care rațiunea nu pune
nici un fel de barieră, la o evadare din cotidian, din banalul existențial, la
o transfigurare a unei realități abominabile în ficțiune la fel de teribilă.
Fantezia autoarei dă uneori naștere unor fantasme coșmărești în care nu ai vrea
să rămâi captiv, din care îți dorești să te trezești. Autoarea este cultă, dar
nu e nimic forțat în modul în care construiește replicile ce presupun un bagaj
cultural deosebit. De aceea, se citește ușor. Iar lectura, captivantă, te prinde
în mrejele sale ca într-un carusel.
Cred că stilul din ”Captivi” o prinde cel mai bine pe Caliopia Tocală,
deoarece se lansează într-un joc cu propria minte și cu mințile cititorilor.
Ambiguitatea, bizareria, suprarealismul sunt la ele acasă, încercând să
oculteze o realitate, dacă insuficient spus nesatisfăcătoare, atunci cel mai
bine descrisă ca fiind insuportabilă. Că realitatea e ceva intolerabil e
evident din născocirea ideii că s-ar putea inventa o afacere profitabilă pentru
cei ce vor să se sinucidă. Am văzut un film european de artă pe această temă,
numai că autoarea nu insistă, nu face din această idee tema majoră a piesei
sale de teatru. Mai curând, relațiile toxice, pe care autoarea și le imaginează
fără scăpare, ar constitui, așa cum arată și titlul, tema textului.
Referința la Marie ”Blanche” Wittmann, pacienta suferind de isterie a lui Charcot,
de la Salpêtrière, insuflată de
neîncrederea autoarei în hipnoză anticipă cursul real al protagoniștilor din
”Captivi”. Dacă inițial personajul feminin pare cel grav afectat în ceea ce privește
starea psihică, ulterior se pare că Robert (un personaj pe care îl vom mai
întâlni și-n celelalte două piese de teatru ale Caliopei Tocală, în contexte marcate
de intertextualitate) este personajul diabolic care dispune de iubita sa și o
manipulează, nu prin hipnoză, ci prin intermediul drogurilor. De aceea,
întreaga ei viață e o halucinație continuă, având memoria fracturată,
amestecând prezentul și trecutul, realitatea și fabulația.
Însă în contextul întregului, relația dintre cei
doi descrie o relație toxică, o stare de captivitate din care evadarea pare
imposibilă. Între teama ce însoțește ideea că partenerul de viață ar putea muri
și dorința inconștientă ca acesta să dispară, la limită, în ciuda înțelegerii
aparente, cei doi trăiesc un coșmar, care, deși tinde să pară a fi coșmarul lui
(bărbatul greu încercat de starea de spirit anormală a partenerei), se
dovedește ulterior a fi coșmarul ei (personajul feminin se află de fapt la
cheremul bărbatului, fiind sub influența drogurilor administrate de acesta). Starea
ei de spirit e vecină cu nebunia, deoarece personajul feminin amestecă morții
și viii, realitatea și fantezia, confundă trecutul cu prezentul și nu distinge
adevărata ordine temporală a evenimentelor care s-au petrecut. În cele din
urmă, se înțelege că el se va dispensa de ea, după care va prelua bizara
afacere cu sinuciderile inițiată de aceasta.
Putem vorbi de o imaginație sinistră, de foarte
mult absurd și de onirism psihedelic, coșmăresc, dacă e să ne gândim la câteva
idei din text (spun idei și nu imagini, deoarece Caliopia Tocală construiește
imagini cu ajutorul conceptelor, iar nu independent de acestea), cum ar fi cea
a acvariului uriaș în care ne imaginăm fierbând o imensă ciorbă de pește și
ouă, din care nu lipsesc la un moment dat protagoniștii. Viața, așa cum reiese
din această piesă de teatru, e mereu pe muchie de cuțit, nu e clar dacă ești
viu sau mort, dacă ai murit sau nu, dacă ți-ai revenit sau nu pe deplin de pe
urma unei traume ori a unui accident. Iar cu privire la teatrul Caliopiei
Tocală în general, s-ar putea spune că reies idei similare – nu e clar cine
ești (a cui dublură ești), dacă trăiești propria ta viață sau o existență
străină, viața altcuiva, în acest mod înstrăinarea din teatrul absurd sau din
existențialism dând naștere unor situații concrete, imaginate de autoare, cu
replici și personaje, la baza cărora stau idei, iar nu imagini. În același
timp, un alter ego ar putea oricând să-ți dejoace planurile, pentru că nimic nu
e-n favoarea celor ce viermuiesc prin lumea personajelor din teatrul Caliopiei
Tocală, nici destinul, nici semenii, nici măcar propria persoană. În această dezordine
totală, în care existența nimănui pare să nu aibă sens, rămâne deschisă
întrebarea dacă ne mai putem aștepta la o salvare, iar în cazul că răspunsul ar
fi pozitiv, din partea cărei instanțe divine sau umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu