Spectacolul poveștilor de viață: tot ceea ce ni se întâmplă

Reactor de creație și experiment din Cluj a fost invitat la Iași cu Baladele memoriei, un spectacol al poveștilor de viață, creat împreună cu Nicoleta Esinencu, unul dintre cei mai cunoscuți dramaturgi contemporani și regizor la Teatru - Spălătorie din Republica Moldova, în cadrul programului O sută de ani de România. Toamna aceasta, în octombrie, Baladele memoriei va ajunge la Festivalul Național de Teatru de la București, deoarece este un spectacol de referință atât pentru istoria recentă, chiar foarte recentă, cât și pentru istoria actuală, pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat și ni se întâmplă, despre tot ceea ce ne reamintim ori, poate, am uitat.

Conceptul spectacolului, compunându-se din storytelling, live, preînregistrat sau înregistrat live și apoi (de) derulat, indirect (cineva relatează povestea de viață a altcuiva), până la relatarea înregistrării cu reportofonul a unei convorbiri telefonice cu propria mamă, pusă pe speaker, pentru a afla mai multe despre trecutul familial și personal (balada telefonului fără fir) este în strânsă legătură cu structura acestuia (rememorarea trecutului recent, comunist și postcomunist, anii `50-`90, pe decade, balada memoriei propriu-zise, cu accent pe anii tranziției, de după Revoluția din 1989, urmate de o critică asumată a capitalismului, adusă până în prezent, cu reverberații în viitorul incert).

Interesează trecutul din prezent, asumarea prezentului prin cunoașterea trecutului, posibilitatea unei schimbări în viitor, care e doar prefigurată, atitudinea echipei de lucru fiind destul de sceptică în această privință. Trecutul personal contează pentru istoria obiectivă, iar poveștile de viață compun, din fragmente, istoria recentă, așa cum au trăit-o protagoniștii ale căror voci se aud pe benzi de magnetofon ori pe casete. Tehnic, aparatura folosită formează și decorul, alături de o masă și un scaun, un pick-up, casetofoane și magnetofoane ca pe vremuri, iluminate prin veioze pentru a se putea lucra (a derula benzi ori casete, a înregistra, a șterge etc.). Prin arhivare și dezarhivare, înregistrare, interpretare, ștergere, în mod similar activităților de lucru din spectacol, se construiesc perspectivele istorice și se scrie istoria.

În scenă, apare Ionela Pop, 69 de ani, pensionară, care poate fi percepută ca mamă ori bunică de publicul de teatru tânăr ori ca fiind o persoană, puțin mai tânără sau mai în vârstă decât spectatorul, pentru publicul ceva mai matur, a cărei poveste de viață seamănă, mai mult sau mai puțin, cu poveștile de viață ale mamelor, bunicilor, mătușilor, cunoștințelor noastre. Povestind despre sine și despre rudele ori cunoștințele ei, Ionela Pop deschide o cutie a Pandorei: sărăcie, foamete, boală, traumă, moarte, ură, absența solidarității dintre oameni ori a simțului civic, copii neglijați, bătrâni apatici, victime ale dezumanizării. Cu toate acestea, speranța este posibilă în formele ei cele mai simple (luminița de la capătul tunelului ori din timpul unei operații pe cord, o văduvă care trăiește a doua iubire la o vârstă venerabilă, admirația față de un stup de albine etc.).

Ionela Pop relatează indirect, pe lângă propria poveste, poveștile celor care nu sunt prezenți altfel decât prin voci înregistrate și storytelling; povestind prin intermediul celorlalți, implicați indirect în narațiunea scenică, echipa de spectacol (Ionela Popa, Oana Hodade, Doru Taloș) dă curs, prin storytelling și o manevrare eficientă a aparaturii, unei perspective asupra istoriei recente și actuale. Alături de Ionela Pop, în scenă apar Oana Hodade și Doru Taloș, ca performeri. Dacă prin Ionela Pop sunt aduse în scenă vocile oamenilor obișnuiți, însă discursul ei este nenatural tocmai pentru că nu e actor profesionist, în cazul Oanei Hodade și al lui Doru Taloș, discursul este intenționat transparent. Oana Hodade face cumva legătura între poveste de viață reală, redată emfatic și poveste de viață reală, redată cu sinceritate debordantă, fiind în cazul ei evident că e vorba de construcție, scenariu și perspectivă istorică (balada fără nume). Toate poveștile de viață din spectacol, redate direct sau indirect, fragmentar, devin ecourile unei perspective istorice.

Până la urmă, oricât de sincer le-am povesti, poveștile noastre de viață contribuie la configurarea unei perspective istorice, deoarece istoria personală nu ne face singurii din univers care am trecut printr-o anumită situație, ci contribuim, cu tot cu micile detalii care fac diferența, la o istorie mai cuprinzătoare. Dincolo de acest aspect, suntem subiectivi atunci când relatăm în funcție de zona de interes pe care vrem să o accentuăm. Și ne înscriem, fie că vrem, fie că nu vrem, într-o perspectivă istorică, căreia îi aparținem cu tot cu (și indiferent de micile detalii suculente care fac diferența și ne îndreptățesc să avem o poveste personală de spus) ceapa care lipsește (sau nu) din sarmale, firul de pătrunjel pentru vinderea căruia suntem (sau nu) sancționați pentru tulburarea ordinii publice, scrisorile, jurnalele ori fotografiile părinților, reminiscențele unei vieți de om pe care, din cauza sărăciei ori a disperării, suntem (sau nu) nevoiți să le vindem la târgul de vechituri, în schimbul unei pâini.

E un spectacol care suscită foarte multe întrebări, adresează probleme, atrage atenția asupra unor categorii defavorizate (balada gurilor știrbe, generalizată, absolut fascinantă stilistic, prin metafore și ziceri, dar mai ales prin impact emoțional și conținut), solicită instituțiilor statului să ia măsuri pentru cetățeni, iar nu împotriva lor, reprezintă un semnal de alarmă cu privire la viitorul iminent, un apel la solidaritate într-o societate în care domnesc neîncrederea în instituții și sisteme, egoismul, intoleranța, lipsa de respect, abuzul, încălcarea valorilor democratice.

(Baladele memoriei, un spectacol de: Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș, produs de Reactor de Creație și Experiment, reprezentat pe 28 septembrie, Sala Studio a UNAGE Iași, spectacol invitat în cadrul “UnderAct - Program de rezidențe și mobilitate artistică”, FaPt, în parteneriat cu UNAGE Iași, Facultatea de Teatru și Centrul Cultural German, un proiect finanțat de Primăria Municipiului Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/09/spectacolul-povestilor-de-viata-tot.html

Cursa de șoareci: Crăciunul pe care nu l-am putut gusta

S-a evitat capcana construirii unui statement feminist. Chiar dacă e o piesă și un spectacol cu opt femei/actrițe. Ba chiar în unele momente, latura de cabaret a femeii este dezavuată (când fusta-șorț a Louisei, în interpretarea Harunei Condurache, scoate la iveală chiloții roșii și portjartierele negre) și sunt folosite mijloacele comediei pentru accentuarea dramei umane. Rizibilul frizează grotescul, iar șarjările intenționate mențin estetica spectacolului într-o neutralitate alarmantă privitor la problemele existențiale acute. Intriga polițistă în care sunt prinse protagonistele seamănă inițial cu o cursă de șoareci. Ulterior, după câteva schimbări de situație elaborate scenic, în urma cărora sunt dezvăluite culisele vieților protagonistelor, iese la iveală și farsa.

Înscenarea morții tatălui de familie e pretextul pentru a dezvălui secretele despre care membrii familiei nu vorbesc (metehnele bunicii Mamy, amantul mamei Gaby împărțit de aceasta, fără să știe, cu sora tatălui, pasiunea ilicită a lui Augustine, fervoarea inexplicabilă a Louisei, lăcomia, dar și slăbiciunile lui Pierrette ori ale lui Gaby, corectitudinea aproape compulsivă a lui Suzon, dând, cum altfel?, de bănuit). Autoarea farsei e mezina familiei, Catherine, amatoare de scenarii polițiste, în același timp dornică să dea o lecție fiecăreia și tuturor, astfel încât să reașeze lucrurile pe făgașul lor normal. Familia destrămată, dar și familia unită în fața pericolului etichetat ca outsider (Pierrette) sunt deopotrivă prezente prin teatrul psihologic, respectiv prin momente coregrafice sugestive (scena ”atacului” cu ceștile de cafea).

Mălina Lazăr este dinamică, energică și elastică; are evidente calități de mișcare scenică și coregrafice, iar personajul jucat de ea, Catherine, e un fel de spiriduș aducător de pace și serenitate printre ceilalți, după ce le trece pe protagoniste ”pe sub furcile caudine”. Mamy (Pușa Darie) e ludică, dar și perfidă. Gaby (Irina Răduțu Codreanu) e onestă în a nu-și asuma consecințele faptelor ei, Augustine (Catinca Tudose) e un personaj construit pentru un rol psihologic, chiar dacă nu de mare profunzime, deoarece șarjează foarte mult. În general, psihologia personajelor nu e cel mai important lucru, personajele fiind doar schițate, reduse la câteva decizii greșite despre care nu am putea spune că le caracterizează ori că le-ar încadra în anumite tipologii. Madame Chanel (Brândușa Aciobăniței) e deopotrivă nonșalantă și afectată. La Louise (Haruna Condurache) am făcut deja referire. Pierrette e un personaj cu o prezență scenică aparte, Livia Iorga jucând nu o femeie fatală, ci o femeie frumoasă, deșteaptă, desigur nu perfectă și care a învățat să piardă în fața urâțeniei lumii și a mediocrității majorității ”coalizate” împotriva ei, aruncându-se asupra ei ca asupra unei prade. În rolul lui Suzon, Andreea Boboc este foarte expresivă, jucând verosimil, credibil și având unul dintre personajele cu o psihologie ceva mai bine conturată prin emoțiile schițate. La Mălina Lazăr în rolul lui Catherine am făcut referire; este un rol important pentru ea, pentru că, deși nu la debut pe scena Naționalului ieșean, tânăra actriță are de câteva ori în cadrul spectacolului prilejul să fie în prim-plan și are un rol foarte important în economia piesei, deoarece oferă cheia pentru dezlegarea misterului.

Oarecum circular, cu o prezentare a personajelor la început și o trecere în revistă a modului cum au decurs realmente lucrurile la final, spectacolul regizat de Irina Popescu Boieru este cald, degajat, lucrat, foarte bine adaptat la scena mare prin dispunerea decorului și a actorilor; un prilej de destindere și o oază teatrală unde spectatorul ar putea uita de problemele din viața reală, cufundându-se într-un univers scenic estetizat prin decor (tablourile), fundal, costume și mișcare scenică. Un brad împodobit în plan secund și alții doi în fața cortinei creează contextul temporal, redat și prin muzică adecvată. 

Deși montarea are ceva din tihna sărbătorilor când spațiul și timpul par suspendate, mărturisesc că e Crăciunul pe care, personal, nu l-am putut gusta. Nu pentru că intriga polițistă ar fi fost prea solicitantă ori pentru că schimbările de situație ar fi fost câtuși de puțin derutante ori greu de urmărit. Dimpotrivă. Ci pentru că însăși viața mea a început să semene din ce în ce mai mult cu o cursă de șoareci. Nu a fost o punere în scenă în care să mă caut ori să mă regăsesc; nici măcar nu cred că spectatorul, fie el și critic, ar trebui să empatizeze neapărat cu spectacolul. Cu toate acestea, am observat la final o anumită bucurie pe chipuri și în expresia participanților. Fără îndoială, spectacolul degajă energie pozitivă, e ușor digerabil și extrem de plăcut privirii și auzului. De aceea, îl recomand fără rezerve.

(Opt femei de Robert Thomas, distribuția: Pușa Darie/Mamy, Irina Răduțu Codreanu/Gaby, Catinca Tudose/Augustine, Brândușa Aciobăniței/Madame Chanel, Haruna Condurache/Louise, Livia Iorga/Pierrette, Andreea Boboc/Suzon, Mălina Lazăr/Catherine, regia: Irina Popescu Boieru, scenografia: Rodica Arghir, premiera: 12 septembrie 2019, Sala Mare, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași)

Dana Tabrea