Sub fiecare pas… creează la scenă deschisă, sub privirile spectatorilor,
o capsulă a timpului pentru anul 2119. Împreună cu regizorul, care a scris scenariul pe parcursul repetițiilor, actorii transmit un mesaj spre viitorul
incert despre generațiile de acum. Cea mai importantă chestiune a prezentului
devine solitudinea, capacitatea sau incapacitatea de fi împreună cu tine însuți,
la care se adaugă teama de singurătate și implicit depășirea acesteia, vindecarea
temerii de singurătate, acceptarea singurătății, transfigurarea singurătății în
ceva prețios, un odor (”parfumul însingurării”), singurătatea în doi, iluzia
cuplului, iluzia legăturilor de familie etc.
Însingurarea nu ține cont de faptul că ești efectiv singur sau ai familie,
de faptul că ai sau nu un partener, de statut social, de educație etc. Iremediabil,
maladia însingurării aduce în același loc personaje credibile până la
platitudine (vocea realismului grosier și al vulgarității, gospodina cu
apucături grosolane, Corina Grigoraș al cărei personaj Afrim îl scoate din
mediocritate prin reveria sinistră și ornamentele suprarealiste din pahare de
unică folosință), personaje doar credibile (vocea doamnei civilizate care își
acceptă propria singurătate, dar își dorește să nu îi mai fie teamă de ea, Gina
Gulai), personaje credibile care ating fascinația privitorului (vocea
domnișoarei dată cu parfumul însingurării, căreia ulterior i se va sparge
sticluța de parfum, ajungând să se sufoce de atâta solitudine, Cătălina Bălălău,
personajul ei fiind construit pictural de Afrim, plecând de la culorile
vestimentației, rochia albastră, rece, simbolul însingurării, rochia roșie, un
roșu lipsit de strălucire, simbolul singurătății morbide), personaje credibile tinzând
spre suprareal, de asemenea construite pictural, cum ar fi vocea iubitei care
preferă să petreacă timpul de una singură, fără telefon la îndemână, pentru a
spori bucuria primirii mesajelor de la iubitul ei, pentru a se putea înfrâna de
la a nu-i răspunde pe loc, pentru a amâna finalul relației, pentru a dilata
clipele rezervate cuplului, lucru care oricum nu se întâmplă și care apoi se
sufocă în rochie galbenă în lanul de rapiță ca o mare, meditând atât de mult la
posibilitatea bucuriilor simple, încât nu reușește să aibă parte de ele, Ada
Lupu), dar și personaje credibile, dar fake
(cel ce se pretinde corporatist, dar locuiește într-o cameră dintr-un bloc
pentru nefamiliști, sedus de parfumul însingurării domnișoarei cu accent
franțuzit, vocea lui Mircea Postelnicu). Polițistul (Valentin Florea) este
însingurat, plafonat și rutinat din cauza jobului, de aceea evadează într-un
moment de reverie scenică, când are prilejul de a dansa îmbrăcat într-o rochie
lungă vișinie, cu paiete. Faptul că e încălțat cu pantofi și șosete și ridicolul
voit al unora dintre mișcările lui creează un puternic contrast între această
imagine (la care am mai putea adăuga imaginile cu gospodina moralistă, în culori
stridente, la fel de stridente ca atitudinea ori vocabularul ei de țoapă, portocaliu
și papuci de casă roz, Corina Grigoraș) și diafanul din alte imagini cu
domnișoara parfumată cu însingurare îmbietoare ori cu eterica Nora Covali sau
cu energica Ada Lupu, dar chiar și cu momentul de maximă senzorialitate cu Cristina
Mihăilescu și Florin Hrițcu ce întrerupe filmic workshopul celorlalți. Fiecare
dintre aceste personajele sunt voci ce redau perspective și niveluri diferite
asupra însingurării umane și intervin de aproximativ două ori în spectacol, în
momente memorabile, ducând povestea lor mai departe.
În același timp, nu doar conceptual, ci și ludic, Afrim oferă un exemplu de
atmosferă creată scenic atunci când pretendentul Amandinei/Cristina Mihăilescu (Paul-Ovidiu
Cosovanu) aduce un cort, o găletușă cu nisip și lopățele, pretinzând că sunt la
malul mării. Light design-ul contribuie la crearea iluziei scenice. Și în alte
ocazii, Afrim construiește atmosferă scenică în cadrul acestui spectacol despre
fragilitatea ființei umane solitare, însă de această dată este la vedere. Poate
că workshopul cu actorii nu-i decât latura work
in progress a spectacolului, menținut astfel pentru a arăta viitorului cum e
lucrul la un spectacol de teatru în 2019. În același timp, Radu Afrim se arată
din nou interesat de actori ca oameni și de măsura în care latura lor umană ar
putea constitui un punct de întâlnire cu publicul, de discursul metateatral
răzbătând din cel teatral și de latura autoreferențială a unui spectacol de
teatru.
Spectacolul este curajos în sensul că, foarte conștient de valoarea sa și
de nivelul atins din punct de vedere artistic, regizorul Radu Afrim lansează un
mesaj pentru posteritate, sub forma unei înregistrări/filmări. Scenografia se
pliază pe ideea de bază a spectacolului (minimalism scenic, în partea superioară
a scenei un recording lightbox,
butonul care este apăsat ori de câte ori se intră în spațiul destinat
confesiunii, înregistrării mesajului spre viitor, crearea unui spațiu demarcat
de ziduri imaginare, rectangular pe care corpurile actorilor nu au voie să-l
depășească și pe care-l părăsesc odată ce-și termină, rând pe rând,
confesiunile pentru capsula timpului).
Interactivitatea dintre personaje este redusă la minimum, conform
principiului obișnuirii cu spațiul și al detașării de ceilalți. Pretextul scriptului
este un workshop, susținut de ”guru” Lucreția Mandric. Dar spațiul seamănă mai
curând cu un platou de filmare sau chiar de platou TV în care show-ul e animat
de un band. Microfoanele de cap
întrețin și ele, prin sunetul artificial al vocii, atmosfera ușor ireală și detașată,
caracterul conceptual al spectacolului. În plus, există foarte multe referințe
culturale, iar Afrim face chiar trimitere la alte spectacole ale sale, inclusiv
prin intermediul actorilor care au jucat, altă dată, alte personaje.
Structura și estetica spectacolului sunt în strânsă legătură cu
problematica – subiectul înstrăinării de propria persoană, de ceilalți, de
societate, al alienării, al însingurării. Un mesaj peste un veac nu ar putea fi
transmis altfel decât abstract, de aici aspectul de artă conceptuală. Actorii
se iscălesc pe ziduri prin gesturile lor, iar muzica excelent recreată de cei
doi membri ai trupei de scenă (Paul-Ovidiu Cosovanu, Răzvan Murariu) și
coregrafia viscerală, convulsivă ori senzuală (Nora Covali, Ada Lupu, Cătălina Bălălău) sunt
două elemente de mare forță pentru semnătura regizorală care trimite această
artă teatrală, pe alocuri filmică, făcând uz de storytelling, punând în prim plan omul și abia în planul al doilea
– actorul, atât prozaică, cât și poetică, cu inserții de film alb negru, mut
(fragmentul cu Lillian Gish) în viitor.
(Sub fiecare pas e o mină neexplodată
dintr-un război neterminat cu tine, scenariul și regia: Radu Afrim, scenografia:
Alexandra Constantin, light design: Cristian Niculescu, band: Paul-Ovidiu
Cosovanu, Răzvan Murariu, cu Lucreția Mandric, Cătălina Bălălău, Nora Covali,
Corina Grigoraș, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina Mihăilescu, Paul-Ovidiu
Cosovanu, Valentin Florea, Florin Hrițcu, Mircea Postelnicu, Teatrul
Tineretului Piatra Neamț, prezentat pe 10 octombrie în FITPTI 2019 la Teatrul
”Luceafărul” din Iași)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu