Teatrul în educație și educația prin teatru

Sau ce-am făcut în weekendul de după Ziua Drepturilor Copilului și Ziua Filosofiei. 20 noiembrie – Ziua Internațională a Drepturilor Copilului (UNICEF), 21 noiembrie – Ziua Mondială a Filosofiei (UNESCO). Iar weekendul de după a fost plin, împlinitor (fulfilling). 22-23 noiembrie Conferința ”Teatrul în educație”, masterclass ”Școala pentru viață” (susținut de Sylvia Rotter) și Atelierele de formare ”Teatrul în educație”, organizate de Teatrul Vienez de Copii.

Atât teatrul, cât și educația moderne au în comun caracterul interactiv și ludic. Adulții uită adesea de caracterul ludic al existenței umane care ne definește sau nu-și mai asumă empatic roluri alături de ceilalți, iar profesorii se plafonează într-un sistem rutinat, tradiționalist și conformist, într-un sistem educațional mult prea reproductiv și prea puțin creativ. Inventivitatea, imaginația și caracterul ludic ar trebui să devină trăsăturile de bază ale reformei în educație.

Am identificat problemele de mai sus și salut faptul că acestea au fost analizate prin intermediul unor conferințe dedicate teatrului și educației, nevoii de schimbare în educație prin teatru, dar și teatrului ca metodă pedagogică inovativă. În colaborare cu științele abstracte, arta (și în special arta teatrală) pot contribui la dezvoltarea competențelor de care tinerii au nevoie astăzi pentru a se forma ca personalitate într-un cadru flexibil, într-un mediu școlar primitor, în contextul în care ei sunt viitorul. Odată teatrul introdus în școală, nu doar ca disciplină teoretică de studiu în liceele cu profil vocațional sau prin trupele de elevi din școli, ci ca disciplină opțională, se va vedea cât de important este pentru profesor să fie un bun regizor, iar pentru elev să fie un bun actor, cu posibilitatea ludică de a exersa jocul de rol.

Invitații din cadrul conferinței organizate la Iași în data de 22 noiembrie, au subliniat asemănările dintre profesor și actor, ambii fiind puși în situația de a capta atenția, de a transmite un mesaj cu sens într-un mod care să nu plictisească și pe care elevul să-l recepteze nu atât ca informație, cât emoțional, păstrându-l cât mai mult posibil în memoria afectivă. De asemenea, s-a insistat pe nevoia unui învățământ atractiv, creativ, iar nu ”recitativ”. Tehnologia a acaparat atenția elevului, telefonul mobil este peste tot, iar elevii, ca și profesorii, își pierd nu doar capacitatea de concentrare, dar și competențele de comunicare. Trebuie să avem în vedere că nu livrăm elemente care să se descurce exemplar într-o societate robotizată, consumistă, corporatistă, ci că școala este în primul rând un mod de viață, timp de calitate petrecut împreună cu celălalt, pregătire pentru viață, de aceea latura teoretică a disciplinei pe care o predăm trebuie să aibă și o componentă practică, aplicativă. Situațiile de comunicare, exemplele, aplicațiile reprezintă firul roșu care străbate discursul, ceea ce contează în cea mai mare măsură, și am în vedere în primul rând faptul că procesul educațional reprezintă o ”școală pentru viață”.

Mă bucur enorm că am avut prilejul să întâlnesc oameni care împărtășesc aceleași valori, mai ales acum când asistăm la o degringoladă totală a sistemului educațional, debusolarea, deruta și nemulțumirea elevilor sau a profesorilor fiind semnalul de alarmă prin care ni se dă de înțeles că e nevoie de o reformă majoră a sistemului. Există obstacole majore în a aplica metodele inovatoare ale educației prin teatru, în special în mediile defavorizate sau în lucrul cu copiii în cazul cărora s-a produs o inversare a valorilor și nu receptează intențiile dramatice, ci le iau ca atare. Dar dat fiind că uneori nici profesorii lor nu sunt cu mult diferiți, sunt convinsă că, prin încredere și colaborare, vom reuși să relaționăm în mod constructiv cu elevii noștri. Cu mențiunea că educația prin teatru e o convenție pe care trebuie să o acceptăm, elevi și profesori deopotrivă, pentru ca această metodă să își dovedească eficacitatea. Educația prin teatru are nevoie de nonintervenția factorului perturbator tradiționalist, care distruge dintr-o dată tot ceea ce cu greu, în timp și etape succesive, asumându-ne roluri și acordând roluri de eroi sau non-eroi elevilor noștri, am construit.

Teatrul conferă educației dinamism, interactivitate, caracter participativ, metode noi; evoluăm împreună cu elevii noștri prin încercare și eroare, respectiv prin înlocuirea ipotezelor de la care am plecat cu altele noi, având mereu aceeași deschidere de la începutul carierei noastre de a o lua de la capăt și de a încerca tehnici noi. Educația prin teatru mai înseamnă să fii capabil să te joci, rămânând deschis provocărilor și evitând tentațiile metodelor autoritariste. Dar ce ne facem atunci când elevii sunt învățați astfel? Trebuie să luptăm mult să-i dezvățăm de educația tradiționalistă și atitudinea autoritară pe care o așteaptă de la noi și să revenim la firesc, la ludic. Să nu uităm însă că orice joc presupune respectarea anumitor reguli.

Workshopul intensiv de pe 23 noiembrie a cuprins patru module (regie, improvizație, vorbire și mișcare) în cadrul cărora ne-am antrenat din plin atât corpul, cât și mintea pentru a aplica în cunoștință de cauză metodele de artă dramatică la clasă. De asemenea, pentru a adapta exercițiile învățate în funcție de categoriile de vârstă, solicitările și nevoile celor pe care îi formăm. Mai mult decât atât, ar trebui să fim mai toleranți cu elevii noștri cărora le solicităm, zi de zi, cinci sau poate șase ore pe zi, capacitatea de atenție și concentrare, de memorare, de gândire, de vorbire și de mișcare.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/11/teatrul-in-educatie-si-educatia-prin.html

OMG

Acronimul trimite, ca în majoritatea titlurilor performance-urilor Ioanei Păun, la un joc de cuvinte între semnificația pe care toată lumea o știe și denumirea propriu-zisă, ”Organisme modificate genetic”, ambele fiind la fel de valabile, prima atrăgând atenția. E de dorit să revenim asupra spectacolelor, după ce acestea își dovedesc relevanța pentru problemele actuale ale lumii și după ce micile scandaluri autohtone nu mai au ecou. Pentru a vedea ce mai rămâne sau ceea ce, poate, nu am reușit inițial să surprindem.

OMG este genul de spectacol documentar care pleacă de la un amănunt de presă și face apoi legătura cu problematica lumii contemporane, în cazul de față subiectul migrației ce încă îi preocupă pe artiști, venind, în întâmpinarea privitorului, cu o imagistică răvășitoare și copleșitoare. Femeia lăsată sa moară într-o localitate de la malul Dunării, din România este un exemplu de situație negativă cu privire la valul de imigranți din Siria, care au străbătut Balcanii acum câțiva ani. În același timp, este emblematică pentru mentalitatea populației de la noi. Procentual, mai mulți  români decât sirieni au intrat în Germania în 2017. Cu toate acestea, departe de a-i primi la rândul ei pe imigranți așa cum lor le-ar plăcea să fie primiți la rândul lor, românii se dovedesc egoiști, lipsiți de empatie, cruzi. Pe scurt, niște barbari la marginea Europei, închiși pe dinăuntru.

Limitarea câmpului vizual, de perspectivă și opinie, este tachinată prin intermediul acestui performance menit să provoace. Ca de fiecare dată, asocierea dintre Ioana Păun și Cătălin Rulea este binevenită. Mai mult decât oricând, glacialul din producțiile regizoarei este infirmat prin câteva decizii de ordin scenic: întrepătrunderea scenelor filmate și a celor jucate, astfel încât filmarea ajunge tavanul și atmosfera, respirația celor din scenă; inserția momentelor de legătură în momentele propriu-zise, astfel încât mesajul despre nepăsare livrat pe ritmuri hip hop, dar pe alternative cu sonorități orientale, contaminează întregul scenic; întrepătrunderea dintre momente înregistrate cu actorii și momente jucate, primele susținând cele trei trăsături ale românilor. Drept urmare, muzica e unul din elementele care apropie privitorul de subiect, uneori aruncându-l de-a dreptul în mijlocul problemelor, în același mod în care șefului Poliției de Frontieră, ca personaj (Sebastian Marina), îi este aruncat un fragment al cărui miros pestilențial toți încearcă să se prefacă, în cadrul unei conferințe de presă pentru Săptămâna împotriva trecerii ilegale a frontierei, că nu îl simt. Mai mult de jumătate din mesaj este transmis prin intermediul versurilor cântecelor (Petronela Rotar), în afara scenelor jucate.

Ca întotdeauna în spectacolele Ioanei Păun, latura de documentare a spectacolului conduce la construirea unui fir narativ, întrerupt și în același timp accentuat de anumite momente, fragmente de legătură sau colaterale: fotografierea femeii cu care începe spectacolul, interviul inițial care menționează, printre altele, neimplicarea Bisericii în acțiuni de sensibilizare a populației față de imigranți, lucruri accentuate prin filmări prezentate ulterior, conferința de presă, selecția imaginilor care ar putea spune ceva despre români în Occident (fotografia cu femeia găsită moartă a apărut pe coperta unei reviste din Germania), dedesubturile unei necropsii, declarații judecătorești insolite (Elena Popa), puncte de vedere venite din parte asociațiilor musulmane din România, condamnând atitudinea celor care au profanat cadavrul femeii de la malul Dunării (ca fiind islamofobă, antiumană și sexistă), două tabere în atenție (presa și ONG-urile musulmane) privitor la faptul că exagerările despre atacurile islamice și drept urmare asocierea tuturor musulmanilor cu ISIS au condus la asemenea fenomene. În fine, survine și paradoxul: victima se face vinovată de propria moarte pentru că nu a stat acasă la ea. Confruntate, autoritățile nu au mai multe răspunsuri decât omul de rând.

Performance-ul este o investigație realizată cu mijloacele artei, la finalul căreia regizoarea pune sub semnul întrebării înseși mijlocele artei de a reda realitatea, dacă nu ține cont de aceasta și imposibilitatea ca arta să-și fundamenteze statement-urile pe profanarea realității altcuiva, neimplicat în nici un alt fel în procesul artistic. Exemplul cu regizorul de film este edificator pentru personalitatea nevrotică a secolului trecut, considerată creatoare. În acest mod, neținând cont de realitatea celuilalt, fără nici o limită, însăși moartea, descompunerea sau putrefacția ar putea reprezenta artă în egală măsură cu realitatea sau viața. Numai că moartea femeii musulmane nu stă la baza unei opere de artă și nici a unei opere caritabile. Nici măcar a ospitalității fundamentale cu care ne lăudăm ca popor. Dimpotrivă, ilustrează consecințele haotice, dezastruoase ale artei ca manifestare a imbecilității individului, aceleași ca în realitate. Titlul spectacolului este citit și interpretat la propriu din dorința de senzațional a publicului actual.

(OMG, regia și scenariul: Ioana Păun, după un text de Mario Martinelli, scenografia și sound design: Cătălin Rulea, video design: Vlad Petri, cu Costi Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Elena Popa, Paula Rotar și Abdel Fatahou, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, premiera în 2017, spectacolul continuând să fie jucat în țară, dar și în străinătate, în Franța, la Cabaret de Curiosités, Le Phenix, în intervalul 28.02.-1.03. 2019)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/11/omg.html