Acronimul trimite, ca în majoritatea titlurilor performance-urilor Ioanei
Păun, la un joc de cuvinte între semnificația pe care toată lumea o știe și
denumirea propriu-zisă, ”Organisme modificate genetic”, ambele fiind la fel de
valabile, prima atrăgând atenția. E de dorit să revenim asupra spectacolelor,
după ce acestea își dovedesc relevanța pentru problemele actuale ale lumii și
după ce micile scandaluri autohtone nu mai au ecou. Pentru a vedea ce mai
rămâne sau ceea ce, poate, nu am reușit inițial să surprindem.
OMG este genul de spectacol documentar care pleacă de la un
amănunt de presă și face apoi legătura cu problematica lumii contemporane, în
cazul de față subiectul migrației ce încă îi preocupă pe artiști, venind, în
întâmpinarea privitorului, cu o imagistică răvășitoare și copleșitoare. Femeia
lăsată sa moară într-o localitate de la malul Dunării, din România este un
exemplu de situație negativă cu privire la valul de imigranți din Siria, care
au străbătut Balcanii acum câțiva ani. În același timp, este emblematică pentru
mentalitatea populației de la noi. Procentual, mai mulți români decât sirieni au intrat în Germania în
2017. Cu toate acestea, departe de a-i primi la rândul ei pe imigranți așa cum
lor le-ar plăcea să fie primiți la rândul lor, românii se dovedesc egoiști,
lipsiți de empatie, cruzi. Pe scurt, niște barbari la marginea Europei, închiși
pe dinăuntru.
Limitarea câmpului vizual, de perspectivă și opinie, este tachinată prin
intermediul acestui performance menit să provoace. Ca de fiecare dată,
asocierea dintre Ioana Păun și Cătălin Rulea este binevenită. Mai mult decât
oricând, glacialul din producțiile regizoarei este infirmat prin câteva decizii
de ordin scenic: întrepătrunderea scenelor filmate și a celor jucate, astfel
încât filmarea ajunge tavanul și atmosfera, respirația celor din scenă; inserția
momentelor de legătură în momentele propriu-zise, astfel încât mesajul despre
nepăsare livrat pe ritmuri hip hop, dar pe alternative
cu sonorități orientale, contaminează întregul scenic; întrepătrunderea dintre momente
înregistrate cu actorii și momente jucate, primele susținând cele trei
trăsături ale românilor. Drept urmare, muzica e unul din elementele care
apropie privitorul de subiect, uneori aruncându-l de-a dreptul în mijlocul
problemelor, în același mod în care șefului Poliției de Frontieră, ca personaj
(Sebastian Marina), îi este
aruncat un fragment al cărui miros pestilențial toți încearcă să se prefacă, în
cadrul unei conferințe de presă pentru Săptămâna împotriva trecerii ilegale a
frontierei, că nu îl simt. Mai mult de jumătate din mesaj este transmis prin
intermediul versurilor cântecelor (Petronela Rotar), în afara scenelor jucate.
Ca întotdeauna în spectacolele Ioanei Păun, latura de documentare a
spectacolului conduce la construirea unui fir narativ, întrerupt și în același
timp accentuat de anumite momente, fragmente de legătură sau colaterale: fotografierea
femeii cu care începe spectacolul, interviul inițial care menționează, printre
altele, neimplicarea Bisericii în acțiuni de sensibilizare a populației față de
imigranți, lucruri accentuate prin filmări prezentate ulterior, conferința de
presă, selecția imaginilor care ar putea spune ceva despre români în Occident (fotografia
cu femeia găsită moartă a apărut pe coperta unei reviste din Germania), dedesubturile
unei necropsii, declarații judecătorești insolite (Elena Popa), puncte de
vedere venite din parte asociațiilor musulmane din România, condamnând atitudinea
celor care au profanat cadavrul femeii de la malul Dunării (ca fiind
islamofobă, antiumană și sexistă), două tabere în atenție (presa și ONG-urile
musulmane) privitor la faptul că exagerările despre atacurile islamice și drept
urmare asocierea tuturor musulmanilor cu ISIS au condus la asemenea fenomene. În
fine, survine și paradoxul: victima se face vinovată de propria moarte pentru
că nu a stat acasă la ea. Confruntate, autoritățile nu au mai multe răspunsuri decât
omul de rând.
Performance-ul este o investigație realizată cu mijloacele artei, la finalul
căreia regizoarea pune sub semnul întrebării înseși mijlocele artei de a reda
realitatea, dacă nu ține cont de aceasta și imposibilitatea ca arta să-și
fundamenteze statement-urile pe profanarea realității altcuiva, neimplicat în
nici un alt fel în procesul artistic. Exemplul cu regizorul de film este edificator
pentru personalitatea nevrotică a secolului trecut, considerată creatoare. În
acest mod, neținând cont de realitatea celuilalt, fără nici o limită, însăși
moartea, descompunerea sau putrefacția ar putea reprezenta artă în egală măsură
cu realitatea sau viața. Numai că moartea femeii musulmane nu stă la baza unei
opere de artă și nici a unei opere caritabile. Nici măcar a ospitalității fundamentale
cu care ne lăudăm ca popor. Dimpotrivă, ilustrează consecințele haotice,
dezastruoase ale artei ca manifestare a imbecilității individului, aceleași ca în
realitate. Titlul spectacolului este citit și interpretat la propriu din
dorința de senzațional a publicului actual.
(OMG, regia și scenariul: Ioana
Păun, după un text de Mario Martinelli, scenografia și sound design: Cătălin
Rulea, video design: Vlad Petri, cu Costi
Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Elena Popa,
Paula Rotar și Abdel Fatahou, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe,
premiera în 2017, spectacolul continuând să fie jucat în țară, dar și în
străinătate, în Franța, la Cabaret de Curiosités, Le Phenix, în intervalul
28.02.-1.03. 2019)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu