OMG

Acronimul trimite, ca în majoritatea titlurilor performance-urilor Ioanei Păun, la un joc de cuvinte între semnificația pe care toată lumea o știe și denumirea propriu-zisă, ”Organisme modificate genetic”, ambele fiind la fel de valabile, prima atrăgând atenția. E de dorit să revenim asupra spectacolelor, după ce acestea își dovedesc relevanța pentru problemele actuale ale lumii și după ce micile scandaluri autohtone nu mai au ecou. Pentru a vedea ce mai rămâne sau ceea ce, poate, nu am reușit inițial să surprindem.

OMG este genul de spectacol documentar care pleacă de la un amănunt de presă și face apoi legătura cu problematica lumii contemporane, în cazul de față subiectul migrației ce încă îi preocupă pe artiști, venind, în întâmpinarea privitorului, cu o imagistică răvășitoare și copleșitoare. Femeia lăsată sa moară într-o localitate de la malul Dunării, din România este un exemplu de situație negativă cu privire la valul de imigranți din Siria, care au străbătut Balcanii acum câțiva ani. În același timp, este emblematică pentru mentalitatea populației de la noi. Procentual, mai mulți  români decât sirieni au intrat în Germania în 2017. Cu toate acestea, departe de a-i primi la rândul ei pe imigranți așa cum lor le-ar plăcea să fie primiți la rândul lor, românii se dovedesc egoiști, lipsiți de empatie, cruzi. Pe scurt, niște barbari la marginea Europei, închiși pe dinăuntru.

Limitarea câmpului vizual, de perspectivă și opinie, este tachinată prin intermediul acestui performance menit să provoace. Ca de fiecare dată, asocierea dintre Ioana Păun și Cătălin Rulea este binevenită. Mai mult decât oricând, glacialul din producțiile regizoarei este infirmat prin câteva decizii de ordin scenic: întrepătrunderea scenelor filmate și a celor jucate, astfel încât filmarea ajunge tavanul și atmosfera, respirația celor din scenă; inserția momentelor de legătură în momentele propriu-zise, astfel încât mesajul despre nepăsare livrat pe ritmuri hip hop, dar pe alternative cu sonorități orientale, contaminează întregul scenic; întrepătrunderea dintre momente înregistrate cu actorii și momente jucate, primele susținând cele trei trăsături ale românilor. Drept urmare, muzica e unul din elementele care apropie privitorul de subiect, uneori aruncându-l de-a dreptul în mijlocul problemelor, în același mod în care șefului Poliției de Frontieră, ca personaj (Sebastian Marina), îi este aruncat un fragment al cărui miros pestilențial toți încearcă să se prefacă, în cadrul unei conferințe de presă pentru Săptămâna împotriva trecerii ilegale a frontierei, că nu îl simt. Mai mult de jumătate din mesaj este transmis prin intermediul versurilor cântecelor (Petronela Rotar), în afara scenelor jucate.

Ca întotdeauna în spectacolele Ioanei Păun, latura de documentare a spectacolului conduce la construirea unui fir narativ, întrerupt și în același timp accentuat de anumite momente, fragmente de legătură sau colaterale: fotografierea femeii cu care începe spectacolul, interviul inițial care menționează, printre altele, neimplicarea Bisericii în acțiuni de sensibilizare a populației față de imigranți, lucruri accentuate prin filmări prezentate ulterior, conferința de presă, selecția imaginilor care ar putea spune ceva despre români în Occident (fotografia cu femeia găsită moartă a apărut pe coperta unei reviste din Germania), dedesubturile unei necropsii, declarații judecătorești insolite (Elena Popa), puncte de vedere venite din parte asociațiilor musulmane din România, condamnând atitudinea celor care au profanat cadavrul femeii de la malul Dunării (ca fiind islamofobă, antiumană și sexistă), două tabere în atenție (presa și ONG-urile musulmane) privitor la faptul că exagerările despre atacurile islamice și drept urmare asocierea tuturor musulmanilor cu ISIS au condus la asemenea fenomene. În fine, survine și paradoxul: victima se face vinovată de propria moarte pentru că nu a stat acasă la ea. Confruntate, autoritățile nu au mai multe răspunsuri decât omul de rând.

Performance-ul este o investigație realizată cu mijloacele artei, la finalul căreia regizoarea pune sub semnul întrebării înseși mijlocele artei de a reda realitatea, dacă nu ține cont de aceasta și imposibilitatea ca arta să-și fundamenteze statement-urile pe profanarea realității altcuiva, neimplicat în nici un alt fel în procesul artistic. Exemplul cu regizorul de film este edificator pentru personalitatea nevrotică a secolului trecut, considerată creatoare. În acest mod, neținând cont de realitatea celuilalt, fără nici o limită, însăși moartea, descompunerea sau putrefacția ar putea reprezenta artă în egală măsură cu realitatea sau viața. Numai că moartea femeii musulmane nu stă la baza unei opere de artă și nici a unei opere caritabile. Nici măcar a ospitalității fundamentale cu care ne lăudăm ca popor. Dimpotrivă, ilustrează consecințele haotice, dezastruoase ale artei ca manifestare a imbecilității individului, aceleași ca în realitate. Titlul spectacolului este citit și interpretat la propriu din dorința de senzațional a publicului actual.

(OMG, regia și scenariul: Ioana Păun, după un text de Mario Martinelli, scenografia și sound design: Cătălin Rulea, video design: Vlad Petri, cu Costi Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Elena Popa, Paula Rotar și Abdel Fatahou, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, premiera în 2017, spectacolul continuând să fie jucat în țară, dar și în străinătate, în Franța, la Cabaret de Curiosités, Le Phenix, în intervalul 28.02.-1.03. 2019)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/11/omg.html

Și aici sunt sfinți…

 

Dramaturgul Peca Ștefan a pus, împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, bazele proiectului ”Despre România, numai de bine”, prin care erau studiate orașe din România, urmând să se creeze o piesă de teatru și un spectacol, plecând de la cele mai actuale probleme ale comunității respective. Astfel, au fost montate piese despre Baia Mare, Piatra Neamț, Târgoviște, ajungând și la Sfântu Gheorghe. Problema limbii, cea a coabitării dintre trei etnii diferite (maghiară, română, rromă) au constituit sursele de inspirație pentru un spectacol despre Sfântu Gheorghe.

 Sfântul din Sfântu Gheorghe. O poveste cu mingi propune un scenariu în stilul agreat de Peca Ștefan, publicul având posibilitatea alegerii unor scene, chiar a finalului spectacolului. Pentru ca desfășurarea jocului cu mingile să fie o luptă strânsă cu hazardul, spectatorii primesc, fiecare, trei mingi colorate diferit, urmând a vota modul în care doresc să se deruleze trei scene din spectacol, conform indicațiilor stăpânului mingilor/maestrului de ceremonii. Astfel că fiecare alegere micșorează considerabil posibilitatea de a alege ulterioară, neexistând manifestarea capacității de decizie deplină (caz în care fiecare spectator ar fi trebuit să primească nu mai puțin de 9 mingi, fiecare culoare semnificând o decizie diferită pentru una dintre cele 3 scene interschimbabile).

Nu se pune accent pe decor, ci pe autenticitatea prezentării unor personaje și situații de viață, dintr-o poveste relevantă pentru diversitatea multiculturală din Sfântu Gheorghe, dintre subiectele atinse menționez discriminarea, violența interetnică, violul, disoluția familiei, favoritismele etc. Date fiind toate acestea, apare figura protagonistului, ale cărui trăsături umane deosebite (generozitatea, dragostea față de oameni, compasiunea) își au sursa într-un incident la care a asistat fără a interveni (violarea unei fete de etnie rromă) și în remușcările ce au luat naștere plecând de la acel incident. Pe de o parte, acesta dezvoltă o obsesie pentru fata pe care nu a reușit să o ajute, doar să o fotografieze în timpul violului, pe de altă parte, o pasiune pentru fotografierea oamenilor necunoscuți care ascund o poveste, cel mai adesea una tristă, a decăderii sociale, fiecare fotografie fiind urmată și de un mic ajutor financiar oferit persoanelor fotografiate, a căror poveste a ajuns să o cunoască. Obsesiile și pasiunile sale, virtutea sau viciul carității îl conduc înspre dezastrul personal, neglijându-și propria familie, propriii copii, jobul. Parafrazându-l pe Heraclit din Efes, am putea spune că și aici sunt sfinți, cu referire la unul dintre cartierele defăimate ale orașului în discuție. Pentru că acolo unde viața e mai grea, e nevoie de ”sfinți”/eroi/îngeri în cea mai mare măsură.

Spectacolul se construiește în maniera teatrului documentar, fără a rămâne o mostră a genului. Un maestru de ceremonii conduce spectatorul prin labirintul de scene în limbile română și maghiară, arătându-i firul roșu al narațiunii și stimulându-l din când în când să ia el însuși atitudine. În trei rânduri este pus publicul să decidă: 1. Dacă dorește să urmărească o scenă din trecutul îndepărtat al orașului Sfântu Gheorghe (o legendă), din prezentul actual sau din viitorul îndepărtat (science fiction). La reprezentația la care am asistat, de interes a fost viitorul îndepărtat (2114), când problema rivalității lingvistice va fi fost deja rezolvată: atât maghiara, cât și româna ar fi devenit limbi moarte, singura limbă de circulație fiind engleza. Generozitatea umană ar fi atins cote uriașe, încât un apel de genul ”vă rugăm nu mai trimiteți donații, deoarece nu mai avem unde să le depozităm” devine necesar. 2. Dacă e interesat de gândurile lui Rareș/Sebastian Marina (protagonistul), ale Henriettei/Elena Popa (soția protagonistului) sau ale Belei/Claudia Ardelean (fata din cartierul de rromi Õrkõ, la al cărei viol asistase pasiv Rareș și pe care decide ulterior să o ajute, pentru a se pune în acord cu propria conștiință, în detrimentul propriei vieți. Fiecare personaj este însoțit de câte o umbră (un alt actor, rostind gândurile cerute de public spre a fi dezvăluite). La reprezentația la care am asistat, publicul a fost interesat de gândurile Belei. 3. Finalul spectacolului, când toată lumea este în impas: Rareș – într-o încăierare dintr-un bar, unde face o fotografie chelneriței fără să ceară voie; Henrietta – în mașină, tulburată de evenimentele recente, punând  în pericol viața copiilor; Bela – pe punctul de a fi violată din nou, la fabrica de pâine unde era în prezent angajată. La reprezentația la care am asistat, publicul decide să o salveze pe Bela, Henrietta sfârșește în tragicul accident, iar Rareș se sinucide.

Un vot destul de dur aș spune, datorat în mare parte și îngrădirii posibilităților de decizie prin alocarea doar a trei mingi diferite, la care mă refeream la început. Dar și semnul alegerilor publicului, în fața căruia actrița Claudia Ardelean a făcut o impresie foarte bună. Pe de altă parte, votul poate fi ușor dejucat, mai ales în ceea ce privește ultimele două scene, solicitând o anumită culoare a mingii pentru o anumită scenă, în funcție, poate, și de un calcul ad-hoc privind receptivitatea, exigențele și nevoile publicului. Actorii trupei Teatrului ”Andrei Mureșanu” sunt foarte performanți și reușesc să mențină nivelul spectacolului, respectând rigori de regie, la destule reprezentații după premieră. Fatma Mohamed a fost interesantă în rolurile de compoziție (reprezentantul rromilor din Consiliul local Sfântu Gheorghe), deschisă înspre improvizație, cu aptitudini de mișcare scenică deosebite; Elena Popa este o actriță foarte conștiincioasă, fie că se află în rol principal, fie că joacă un copil de școală din penultimul rând; Sebastian Marina se face văzut atât prin aptitudini actoricești, cât și prin mici jonglerii ce țin de mimică ori gestică.

 

(Sfântul din Sfântu Gheorghe/A Szentgyörgyi Szent de Peca Ștefan, regia: Ana Mărgineanu, distribuția: Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Elena Popa, Camelia Paraschiv, Claudia Ardelean, Daniel Rizea, Fekete Zsolt, Gulácsi Zsuzsanna, Fatma Mohamed, Eltés Áron, scenografia: Anda Pop, Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, în cadrul FEST-FDR 2015)

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2015/08/si-aici-sunt-sfinti.html