Dispariții de Elise Wilk (2019) este un text asumat, poetic, emoționant,
compus din trei părți, fiecare fiind centrată, așa cum arată și subtitlurile,
pe personalitatea unei femei aparținând uneia sau alteia dintre generațiile
unei familii de sași. Trecutul familiei este expus dinspre trecutul recent spre
cel îndepărtat, revenindu-se în final la trecutul foarte recent. Viața
protagonistelor nu este atât explicată obiectiv, cât psihologic; ele sunt
analizate și exterior, schematic, dar mai ales interior, prin înțelegerea profundă
a motivelor, stărilor, comportamentelor. Astfel încât le regăsim în diferite
ipostaze care nu urmează neapărat ordinea cronologică.
În primă instanță, perioada revoluției și cea imediat de după revoluția din
1989 îi este dedicată Marthei, care a fugit în Germania lăsându-și în urmă
familia, pe soțul ei pe care nu l-a iubit niciodată și pe fiica ei căreia îi va
provoca o traumă legată de dispariții. Adică de încercările, reușite sau
eșuate, ale tuturor prietenilor ei de a părăsi țara în timpul comunismului. Teama
de abandon o va face pe Emma să se îndrăgostească de un bărbat inaccesibil emoțional
și să fie ulterior incapabilă să își refacă viața, după moartea acestuia. Textul
impresionează prin onestitatea cu care e reconstituită perioada decembristă și
postdecembristă în această primă parte, prin obsesia plecării și victimele
acesteia. Unele contraste, ca cel dintre pata roșie, de sânge proaspăt, lăsată
pe asfalt de femeia care s-a aruncat de la fereastră de supărare că nu poate
pleca din România, descoperită de copii și șotronul desenat cu creta din
imediata-i proximitate, sunt relevante pentru maturitatea forțată, aproape
violentă spre care anumite evenimente sau sentimente descoperite mult prea
devreme (durerea adevărată, foarte plastic descrisă de autoare) sunt conduși
copiii în acea perioadă istorică.
În al doilea rând, perioada mai recentă (2006-2007), marcată de intrarea
României în Uniunea Europeană, este chiar despre Emma, care și-a dedicat viața
celorlalți, mătușii tatălui ei, Kathi, soțului cu care a avut o relație lipsită
de reciprocitate, dar și fiicei ei care a plecat la facultate în Germania, fără
a pretinde nimic în schimbul dedicației ei. Sentimentul solitudinii și
disperarea care poartă masca utilității răzbat din această ultimă (a treia)
parte a textului scris de Elise Wilk. Unchiul Emmei (Rainer) nu are cu cine
comunica de sărbători, așa că răspunde tuturor urărilor primite din partea
firmelor. Din nevoia acută de a comunica cu o altă ființă umană, acesta
imaginează tot felul de scenarii (își spune că în fond mesajele acelea standard
sunt trimise de un om sau scrie mesaje de felicitare unor numere inventate,
bucurându-se atunci când în mod automat primește răspuns). În legătură cu tema
dominantă, menținerea iluziei, în pofida simțului realității care își spune
cuvântul, este o altă caracteristică a vieții protagonistei (Emma) care refuză
să accepte realitatea. În același timp, se produce o continuă punere în balanță
a ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut să fie.
În al treilea rând, trecutul îndepărtat face referire la iarna dinspre
1944-1945 când sașii au fost deportați în lagărul din Siberia. Este vorba de
cea de-a doua parte și de secțiunea care explică contextul istoric mai detaliat.
Atitudinea cinică a mătușii Kathi din prima parte începe să fie justificată,
odată ce o regăsim în cadrul evenimentelor care i-au marcat viața (căsătoria
încheiată pentru a scăpa de deportare, flirtul cu soțul, suferința după iubitul
mort, sentimentul vinovăției care o va însoți tot restul vieții).
De fiecare dată, traseul protagonistelor e redat de un povestitor, un
personaj mort sau nenăscut fiind storyteller-ul
(Max, mort de 44 de ani, iubitul din tinerețe al lui
Kathi, în prima parte, Edgar (fiul lui Lilli, sora lui Kathi) încă nenăscut, în a doua parte, respectiv Gerd, fostul soț al Emmei,
mort de 12 ani, în cea de-a treia parte). Prezența celor invizibili este inevitabilă atâta timp cât
cineva aici are nevoie de ei: ”se
spune că morții rămân atâta timp pe pământ cât cineva se mai gândește la ei”. În fiecare dintre cele trei secțiuni, evenimentele au
loc iarna. Anotimpul alb este descris, de fiecare dată, în moduri poetice,
expresive, fabuloase.
Piesa lui Elise Wilk, cunoscută pentru ”S-a întâmplat într-o joi”, ”Pisica
verde”, ”Avioane de hârtie” sau ”Crocodil”, texte care au inspirat interpretări
regizorale dintre cele mai diverse, montate sub estetici diferite, dar atrăgând
ca un magnet publicul tânăr prin amestecul insolit de candoare și
problematizare, a fost selectată pentru un spectacol-lectură la Sala Teatru Cub
(un proiect realizat de Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași în
parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și Alecart), din
distribuția căruia fac parte actorii: Catinca Tudose, Diana Chirilă, Haruna
Condurache, Ionuț Cornilă, Călin Chirilă, Cosmin Maxim, Radu Ghilaș, Constantin
Avădanei, Brândușa Aciobăniței, Diana Roman, Mălina Lazăr și Andrei Sava, în
regia Irinei Popescu Boieru și care a putut fi vizionat pe 25 noiembrie anul
acesta. Deja a fost montat la Yorick Studio, în Târgu Mureș, în regia lui regia
Sebestyén Aba, în septembrie 2019.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu