Îmi amintesc că mă gândeam imediat după premiera cu Acasă la tata în câte moduri se poate râde sau plânge la un
spectacol. Publicul se poate amuza sau poate lăcrima estetic, moral sau real. Atunci
când publicul râde estetic, nu va fi cazul a ceea ce numim un râs din toată
inima. Dacă varsă o lacrimă, să zicem, din rațiuni care țin de morală, totul va
avea legătură cu judecata sa cu privire la situații și personaje. Iar dacă râde
sau plânge în mod real, probabil că se identifică cu ceea ce se petrece pe
scenă sau acțiunea scenică și personajele îi spun ceva cu privire la sine și la
viața sa. Mai multe tipuri de reacții la comedie sau dramă pot fi identificate
în sala de spectacol.
Cu prilejul noii premiere, Acasă la
tata, regizorul Claudiu Goga alege să colaboreze altfel decât până acum cu
Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași. În primul rând, nu mai recurge
la texte răsunătoare, ci la un text realist scris de actorul Mimi Brănescu. În
al doilea rând, nu mai aduce în scenă decoruri grandioase și nici nu mai
îndrumă actorii spre un joc filigranat în ceea ce privește detaliile, gestica.
Ceea ce nu înseamnă că renunță la psihologie și dramă, ci dimpotrivă. În al
treilea rând, vine cu câteva elemente destul de frecvent întâlnite în estetica
spectacolului actual: comedia și poanta care potențează drama și psihologia
oarecum dură a vieții personajelor, infuzarea cu lirism a unor partituri
dramatice, psihologice și naturaliste, fructificarea duetelor scenice de succes
pentru accentele psihologice ale tramei de această dată, cum ar fi parteneriatul
scenic dintre Ionuț Cornilă și Cosmin Maxim, la care s-ar mai putea adăuga aluzii
la spectacolele anterioare, evidente în elementele de decor, în special casa
rotativă, mici picanterii (bufetul ”La Mimi”).
Simplitatea este trăsătura de bază a acestui spectacol și o calitate a sa. Scenele
sunt delimitate prin titluri care iau numele personajelor a căror ratare stă în
prim planul scenei respective. Pentru că spectacolul este despre ratare și
despre sensurile acesteia. Despre ratarea de a te realiza ca scriitor mic
într-un oraș mare, despre ratarea de a rămâne într-un loc de care nu multă lume
a auzit, despre ratarea celui care iubește o femeie, dar e căsătorit cu o alta,
despre ratarea femeii iubite de bărbatul căsătorit și cu copii, într-un oraș
provincial, femeie care îl iubește la rândul ei pe poetul oarecum ratat și el,
care îl așteaptă în pofida rațiunii, despre ratarea femeii casnice, care se
dedică familiei și nu mai are timp pentru ea. Despre ratare în multiple
sensuri, dar și despre renunțare și, de aceea, despre suferință.
Claudiu Goga alege textul pentru că îi oferă un prilej de a aduce anumite
motive cehoviene în actualitate, fără a-l monta pe Cehov: visul de a evada din
provincie în capitală și faptul că unii mai și reușesc să plece, dar se întorc
la fel de nefericiți pe cât au plecat, personajele risipite între iubiri
neîmpărtășite, căutări și iluzii. Personaje cenușii, cu o existență fumurie,
dar a căror viață, prin neîmplinire și analiza detaliilor, capătă o valoare
foarte mare pentru privitor. În același timp, punerea în scenă are ceva
dintr-un film american când toți tinerii dintr-un oraș mic visează să ajungă
într-un oraș mare, cunoscut, iar cei ce se întorc sunt mai răvășiți de
reîntâlnirea cu trecutul personal decât de motivele care i-au determinat să
revină acasă în primă instanță.
În ambele situații, realismul e dominant, deși nu înseamnă același lucru.
Astfel că regizorul mizează pe o formă de realism care nu e nici neapărat
cehoviană și nici de film american. Mai curând naturalistă, cu unele exagerări
(bătaia dintre cei doi prieteni din liceu, sângele), interpretarea textului devine
foarte personală într-o montare care poate fi văzută independent de textul de
la care s-a plecat, posibil autobiografic, posibil doar scris ca și cum autorul
s-a și văzut deja pe sine ca actor, atunci când a dat curs personajelor.
De foarte multe ori, se rămâne la jumătatea drumului spre crearea unor
personaje credibile pentru că actorii folosesc foarte mult din experiențele de
rol anterioare și prea puțină vigoare pentru oamenii pe care ar trebui să îi
redea în spectacol; se supradimensionează cel mai adesea, iar atunci când Ada
Lupu și Cosmin Maxim se află în prim plan, pe o bancă, se încearcă una din
scenele acelea realiste și credibile, veridice și emoționante, dar până acolo,
din punct de vedere emoțional și psihologic, lipsește ceva. Conflictul dintre personajele
lui Ionuț Cornilă și Cosmin Maxim este însă foarte bine exprimat.
În timp, spectacolul și-ar putea câștiga autonomia, revendicată de la Cehov
ori din filmele americane, dar chiar și dincolo de acestea, prin aspecte care
le infirmă, conceptual sau scenic, cum ar fi explozia dramatică din momentul cu
Petronela Grigorescu, momentele extrem naturaliste ori cele în care survin
meditații cu privire la râsul sau plânsul personajelor, spectatorilor.
(Acasă la tata de Mimi Brănescu,
regia și ilustrația muzicală: Claudiu Goga, distribuția: Teodor Corban, Cosmin
Maxim, Ionuț Cornilă, Ada Lupu, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu, Adi
Carauleanu, Constantin Avădanei, Dumitru Năstrușnicu, Radu Homiceanu, Andrei
Sava, scenografia: Lia Dogaru, video: Constantin Dimitriu, Sala Mare, TNI,
premiera: 16 noiembrie 2019)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu