Acum câțiva ani, era în trend să te pronunți împotriva lui Mihai Eminescu –
“cadavrul din debara”, “pseudo-geniul național”, “miradoniz al basarabenilor“,
iar formulele ar putea continua. Am întâlnit n-1 referințe la ”poetul nepereche”
în publicistica românească, referințe prin care Mihai Eminescu era desființat
pe considerente istorice, literare, politice ori de altă natură. Era, se pare,
en vogue să-l persiflezi pe autorul Luceafărului.
Personal, fac parte dintr-o generație când poezia lui Mihai Eminescu era unul
dintre subiectele de bacalaureat de care nu aveai cum să scapi. Nici nu mi-aș
fi dorit să fi fost altfel. În copilărie, pe la cinci ani, am crescut cu un volumaș
de lux cu poezii de Eminescu din care reciteam frecvent. Ulterior, în
adolescență/ facultate, apariția paradoxală, controversată, incitantă a lui Horia-Roman Patapievici în peisajul cultural românesc m-a captivat; Patapievici era un
orator desăvârșit căruia îi savuram conferințele ori de câte ori era invitat la
Iași.
Intenția lui Patapievici în ceea ce îl privește pe Eminescu, în contextul
unei critici la adresa valorilor tradiționale ale românilor, nu cred că era
aceea de a fi la modă sau nonconformist cu orice preț, așa cum susțineau
detractorii săi. Patapievici realiza o deconstrucție a anumitor mitologii, printre
care și mitul ”poetului național”, parte a conceptului de identitate națională
(mitul Eminescu fiind o componenta clară a respectivului construct conceptual):
“Noi definim bucuros sentimentul național prin invocarea măreției trecutului. La
Eminescu, în celebra invocație lirică, România are un trecut (mare) și
un viitor (tot mare). Nu ni se spune ce prezent are (sau merită)
România” (H-R Patapievici, Politice). Nimic mai just ori mai actual: închidem ochii în fața mizeriei prezentului
și ne refugiem în aclamarea trecutului ori în proiectarea viitorului.
Observ că lucrurile au început să se schimbe în ultimii ani; Eminescu este
celebrat, an de an, în instituții ori case de cultură, mai nou chiar și la Teatrele
Naționale de prin țară. Se poartă din nou recitalurile din poezia lui Eminescu;
de fapt, poate că mereu cele două tabere (a rezervaților și a entuziaștilor în
privința festivismului) au existat în paralel, numai că, inevitabil, una dintre
acestea a fost mai vizibilă și a dominat prin impact. Întrebarea este ce au de spus tinerii de astăzi.
Iar unul dintre răspunsuri l-am găsit acum câțiva ani, la un tânăr artist
vizual ieșean care a avut curajul sa facă un videoclip, luând la punct de
plecare Luceafărul de Mihai Eminescu (El Lucero, videoclip produs
de DEOCHI, concept regizoral: Iustin Șurpănelu, asistent regie: Octav Chelaru,
distribuția: Lorena Marciuc, Ivan Claudiu Vlad, Alexandru Barnea). Prin
sensibilitatea muzicii și a modului în care Eminescu este recitat în limba
spaniolă, prin implicațiile profunde ale ideilor transmise de respectivul
videoclip, Iustin Șurpănelu se dezice
de faptul de a fi român, de cele trei mari trăsături ce ne caracterizează:
“delirul politic, sexul și bășcălia”. “De unde atâta sânge rece la români?” îl întreba cineva pe Ioan
Petru Culianu... Până la urmă, am mai spus-o și o voi repeta ori de câte ori
voi avea prilejul: suntem unici pentru că celebrăm în același timp Crăciunul,
răsturnarea violentă a puterii comuniste, cu masacre de stradă și omorârea
soților Ceaușescu, uciderea președintelui, oricine ar fi fost acesta... Culianu a răspuns la întrebarea de mai sus în felul următor:
“(…) O fi specificul național…
Ne e teamă să mai simțim, suntem lipsiți de interioritate – “ne purtăm
sufletul la vedere”, mărturisește Iustin Șurpănelu, autorul videoclipului menționat.
”Care suflet?” aș continua ideea, pentru că nu știu să existe un loc al
sufletului… Doi protagoniști cu aspect androgin,
un el și o ea, susțin cinci minute de meditație pe această temă. Videoclipurile
lui Iustin Șurpănelu nu spun neapărat o poveste și se construiesc cadru peste
cadru, parcă spontan, parcă fără un plan prealabil. Întotdeauna veți regăsi o
imagine șocantă (de data aceasta, ea își ține inima în palmă, apoi și-o aruncă
într-un râu) și simboluri (fereastra este înlocuită cu un râu, camera fetei cu
o pădure), conotații semireligioase, mitologice. Iustin Șurpănelu flirtează simultan cu fotografia, cu teatrul, cu
spiritualitatea, cu filmul și o face inspirat, motivat, cu seriozitate.
Mitologic, Hesperus
(din păcate, în limba română nu se face distincție între Lucifer și Noctifer
decât prin precizarea celor două stele, Venus de seară și Venus de dimineață)
descinde de două ori, luând chip de înger ori de demon, de fiecare dată acesta
o înspăimântă pe tânără pentru că seamănă cu un mort. Dacă el cere dezlegare de
la Tatăl ceresc pentru a lua înfățișare umană și a deveni muritor (poemul lui
Eminescu), ea cere dezlegare de la tatăl lumesc pentru a se lepăda de omenesc
(semnificația aruncării inimii) și pentru a muri, devenind asemenea lui
(videoclipul lui Șurpănelu). Reții succinta lui grimasă umană, sângele ei pe
obrazul lui, lacrimile din ochii lui pe care nu și le recunoaște ca
aparținându-i. Șurpănelu se joacă: de la a învăța să mori, la a învăța să
trăiești, să fii uman, să fii autentic. Umanitatea se transmite de la unul
către celălalt, la fel cum moartea este preluată de către unul de la celălalt…
Cei doi se întâlnesc, asemenea jumătăților din mitul androginului, undeva
la limita dintre noapte și zi, dintre omenesc și neomenesc (el își sfâșie
veșmântul alb, sideral, exhibându-și corporalitatea), dintre firesc și
suprafiresc, dintre viață și moarte, dintre mortalitate și imortalitate, dintre
uman și demonic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu