Calendaristic, au fost câteva premiere notabile la TNI în 2019, dintre care
numai două fac parte din stagiunea 2019-2020.
Dintre cele care aparțin stagiunii trecute, dar au avut premiera în anul
2019, rețin: Marjorie Prime de Jordan
Harrison, regia: Radu Iacoban, 12 ianuarie, Un
dolce far niente după ”Vilegiaturiștii” de Maxim Gorki, regia: Catinca
Drăgănescu, 13 ianuarie, Dansul Delhi.
Șapte piese într-un act de Ivan Vârâpaev, 22 februarie, regia: Radu Afrim, Titus Andronicus de William Shakespeare,
versiunea scenică: Charles Muller și Andreas Wagner, 2 iunie. Dintre cele cu
care a început actuala stagiune, menționez: Opt
femei de Robert Thomas, regia: Irina Popescu Boieru, 12 septembrie și Acasă la tata de Mimi Brănescu regia:
Claudiu Goga, 16 noiembrie.
Marjorie Prime, în regia lui Radu Iacoban expune cum clonele digitale pot simula atitudini și emoții umane, ajungând
să glumească sau să fie ironice. Însă într-un anume punct experimentul cu
clonele umanizate eșuează. Ca modalitate de lucru, regizorul propune un discurs
scenic care este în deplin acord cu discursul uman fracturat (cu foarte mult
heblu între scene), alegând de fiecare dată un fond muzical deschis spre
meditație, optând pentru o scenografie caldă, în contrast cu încercările
disperate de dialog, în primul rând ale oamenilor între ei și în al doilea rând
ale oamenilor cu clonele virtuale ale ființelor iubite pe care le-au pierdut. Actorii
din Marjorie Prime creează un
spectacol emoționant despre memorie și identitate.
Un
dolce far niente este puternic în ceea ce privește conceptul regizoral, rămânând totuși un
spectacol de actor. Avem de a face cu un spectacol-comentariu, care, departe de
a implica actorii în personaje ori în situațiile scenice, îi distanțează de rol
și îi apropie de latura lor umană. Regizoarea nu construiește roluri, nici
personaje, nici interpretări, ci doar contururi de personaj, externalizând
rolurile, aspect pe care fiecare actor îl redă în funcție de experiența proprie
și de cum a transpus conceptul spectacolului în evoluția sa scenică. Dincolo de
observațiile făcute în cronica de întâmpinare, spectacolul e foarte actual și
am justificat această idee. Pe de o parte, s-ar putea identifica burghezimea
zilelor noastre, pe care am putea-o învinui de pasivitate politică și de
neimplicare socială. Este pus în discuție rolul intelectualului actual care
alege mai curând o existență îmbuibată și confortabilă, devenind un formator de
opinie în slujba puterii politice, urmându-și propriile interese. Pe de altă parte,
spectacolul opune două tipuri de artiști: cei lipsiți de talent și inutili social
și cei activi, schimbând mentalități și intervenind în zona socialului. E și o
parodiere a artistului ca simplu entertainer.
Dansul
Delhi este inițial o metaforă a destinului care îi apropie pe oameni,
spectatorii fiind prinși ca într-un joc între ”eu” și ”tu”. Fiecare în parte,
dar și împreună sunt un ”tu” renunțând la ”eu”, în favoarea dansului. Dansul e
despre fiecare contemplator al acestui spectacol curat, teatral. Renunțarea la
sinele egoist presupune să privești corect. Circularitatea specifică
spectacolului afrimian se manifestă și cu acest prilej. Regizorul este pe de o
parte ludic, iar pe de altă parte jonglează cu profunzimile subconștientului
colectiv, creând un spectacol simplu, dar profund, răvășitor și totuși detașat despre
visul care e tocmai viața noastră, cu dureri și bucurii, cu rătăciri și
speranțe, cu tăceri și cu respirații, cu bătăi de inimă. Afrim creează teatru
autentic, caută esențialul în simplitate, renunță la song-uri, iar spectacolul
e frumos și viu.
Tragicul grotesc e piesa de rezistență a
spectacolului cu Titus Andronicus, în
regia lui Charles Muller. Atunci când, estetic vorbind, tragicul atinge cote
maxime, frizează grotescul. Semnificațiile actuale fac aluzie la cotidian și
sfera publică, la societate și politică, de aici prefața la spectacol
(filmările proiectate inițial, cu care se și intră în scenă). Trecerea nu e
bruscă pentru că Shakespeare e modernizat, de nerecunoscut. E mai aproape de o
tragedie antică pusă-n scenă în termeni contemporani decât de o tragedie
shakespeariană, ceea ce face parte din intențiile regizorului, dat fiind că a
și afirmat în caietul-program că ”Shakespeare nu este niciodată corect din
punct de vedere politic” (în acest context, aș pune și numele lui Shakespeare
între ghilimele). Afirmația regizorului are multiple sensuri, iar vizionarea
spectacolului dezvăluie câteva dintre acestea.
Cu prilejul noii premiere, Acasă la tata, regizorul Claudiu Goga colaborează altfel decât până
acum cu TNI: alege un text realist contemporan, iar nu unul de răsunet, renunță
scenic la decorurile grele și la gestica filigranată în lucrul cu actorii. Vine
cu elemente frecvent întâlnite în estetica spectacolului actual: comedia și
poanta care potențează drama și psihologia oarecum dură a vieții personajelor,
infuzarea cu lirism a unor partituri dramatice, psihologice și naturaliste,
fructificarea duetelor scenice de succes pentru accentele psihologice ale
tramei, aluzii la spectacolele anterioare (casa rotativă), mici picanterii. Regizorul
mizează pe o formă de realism care nu e nici neapărat cehoviană și nici de film
american. Mai curând naturalistă, cu unele exagerări. Simplitatea rămâne
trăsătura de bază a acestui spectacol și o calitate a sa. Scenele sunt
delimitate prin titluri care iau numele personajelor a căror ratare stă în prim
planul scenei respective. Pentru că spectacolul este despre ratare și despre
sensurile acesteia.
Oarecum circular, cu o prezentare a personajelor
la început și o trecere în revistă a modului cum au decurs realmente lucrurile
la final, Opt femei, în regia Irinei
Popescu Boieru este cald, degajat, lucrat, foarte bine adaptat la scena mare
prin dispunerea decorului și a actorilor; un prilej de destindere și o oază
teatrală unde spectatorul ar putea uita de problemele din viața reală,
cufundându-se într-un univers scenic estetizat prin decor (tablourile), fundal,
costume și mișcare scenică. Un brad împodobit în plan secund și alții doi în
fața cortinei creează contextul temporal, redat și prin muzică adecvată. Deși
montarea are ceva din tihna sărbătorilor când spațiul și timpul par suspendate,
mărturisesc că e Crăciunul pe care nu l-am putut gusta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu