Scenariile lui Ingmar Bergman au atras atenția lumii teatrale, a
regizorilor în special, însă cel mai adesea Scene
dintr-o căsnicie este adus sub luminile rampei. Regizorul Radu Alexandru
Nica vine cu o propunere aparte la Teatrul Odeon, spectacolul Persona, după un scenariu de Ingmar
Bergman. Scenariul este adaptat pentru scenă astfel încât să mențină viu
interesul publicului actual, înclinat spre scenariile fantasmagorice, science
fiction sau horror, încercând să păstreze ceva și din misterul inițial, măcar
în unele momente de subtilitate sau la nivel conceptual.
Drama psihologică a actriței Elisabet Vogler (interpretată de Oana
Ștefănescu), care amuțește în timp ce-o juca pe Electra, este explicitată abia
la final. Elisabet nu își acceptă propriile temeri și ajunge să se
îmbolnăvească din acest motiv. Boala de care suferă e incapacitatea de a-și
accepta propria umbră interioară. În viața reală, actrița este depășită de
postura de mamă, iar atunci când se confruntă cu rolul Electrei, se produce un
declic și nu mai poate continua. Ceva din viața reală a actriței pune stăpânire
pe evoluția ei scenică, împiedicând-o să depășească momentul. Temporar, cariera
ei este în pericol și ajunge la un spital de psihiatrie.
Dacă doctorița din filmul lui Ingmar Bergman este o prezență încețoșată, aproape
ascunsă, neutră și surprinsă diluat de cameră, Radu Nica o transformă într-un
personaj căruia îi acordă ceva mai multă importanță; nu o distribuie pe Ioana
Bugarin într-un rol pe care să-l plaseze într-un con de umbră, ci dimpotrivă
actrița este un fel de animatoare scenică, momentele cu ea având totodată rolul
de a lega scenele între ele. Atitudinea personajului este în cea mai mare parte
marcată de cinism și lipsă de empatie, traducând altfel neutralitatea
personajului lui Bergman.
În momentele de început, angoasele cu care se luptă actrița Vogler sunt redate
expresiv, mai ales că aceasta nu poate vorbi și totul se reduce la exagerarea
mimicii și a gesticulației, rolul său fiind unul marcat de mișcări convulsive.
Ulterior intervine asistenta medicală Alma, partenera scenică a Oanei
Ștefănescu, Anda Saltelechi. Alma a fost special aleasă pentru a rezolva
problema doamnei Vogler, care nu e una de ordin medical. Atât fizic, cât și
psihic Elisabet este declarată sănătoasă. Însă ceva o împiedică să revină la
realitate, la cariera de actriță și la viața de familie, la rolurile ei sociale
de dinainte.
În același mod în care ceva din realitate, din viața doamnei Vogler a
intervenit în sfera artei ei, împiedicând-o să continue, o schimbare în
personalitatea lui Elisabet trebuie să se producă, pentru ca aceasta să poată
reveni la viața ei anterioară. O asemenea transfigurare nu poate avea loc decât
cu ajutorul Almei, printr-o misterioasă alchimie. Identitățile lor se amestecă
și se confundă și are loc un schimb fabulos, intervenind un soi de cameleonism
de ambele părți, care pe una o vindecă, iar pe cealaltă o alterează. Ca și cum
s-ar produce un schimb de energie vitală, în urma căruia una este revigorată,
iar cealaltă își pierde frăgezimea.
Izolate la casa de vară a doctoriței, Elisabet și Alma intră din ce în ce
mai mult în contact. Alma are grijă de Elisabet și îi împărtășește secrete
intime. Micile infidelități ale Almei nu se compară cu sufletul rânced al lui Elisabet;
pe lângă cea din urmă, Alma e chiar foarte pură, pentru că e inconștientă și
naturală. Elisabet este plină de falsitate în relația cu soțul ei și își urăște copilul fără motiv. Umbra Almei o ajută
pe Elisabet să își accepte propria umbră.
În cadrul relației alchimice dintre cele două, ca două surori de umbră, Elisabet
ascultă, iar Alma vorbește. Elisabet ”absoarbe” din vigoarea și puritatea
Almei. Alma nu se opune modificării personalității ei, pentru că începe să
dezvolte o afecțiune neobișnuită, fiind sedusă de Elisabet într-un mod ambiguu
și dual; pe de o parte o admiră și își dorește să semene cu celebra actriță, pe
de altă parte se revoltă împotriva decrepitudinii morale a acesteia. Faptul că
ea constată asemănarea înseamnă că nu se împotrivește amestecului subtil între
identitățile lor (până și domnul Vogler, interpretat de Alexandru Papadopol, foarte
expresiv ca gestică, în special în ceea ce privește mâinile, într-o scurtă
întrevedere cu soția sa, ajunge să o confunde cu Alma). Revolta e semn că ar
vrea să dea înapoi, dar nu mai poate.
În spectacol există momente în care se face apel la ideile de transfigurare,
schimb de identitate și versatilitate, cum ar fi momentul coregrafic cu Anda
Saltelechi când, dezlănțuită, aceasta devine de nerecunoscut, comparativ cu
posturile scenice de mai înainte, apoi momentul când cele două femei îmbracă
două rochii largi identice și iau una față de cealaltă postura de imagine în
oglindă, de cunoaștere reciprocă, proiecție și transfer. Pe de o parte, Alma
proiectează anumite calități asupra lui Elisabet și o admiră până la
îndrăgostire, iar pe de altă parte preia din defectele ei, din putreziciunea ei
sufletească, în timp ce realitatea interioară inconștientă se transferă, în
cazul lui Elisabet, asupra Almei. În primul caz, proiecția e constructivă, în
cel de-al doilea distructivă.
Conceptul de persona a fost definit de C.G. Jung în strânsă legătură cu cel
de umbră. Umbra însumează trăsături de personalitate pe care omul le ascunde de
ceilalți de rușine sau teamă. Persona este masca fiecăruia, ceea ce el arată
lumii, rolul său, necosmetizat din punctul de vedere al așteptărilor morale ale
celorlalți. Elisabet a încremenit într-un rol, iar dinamismul personalității ei
s-a pierdut, a devenit incapabilă să joace alte roluri. Datorită Almei și
faptului că aceasta renunță la măști în fața ei, dezvăluindu-și umbra, Elisabet
reușește să readopte alte roluri, să-și reia viața de unde personalitatea ei
”amuțise”. Alma încercase să se arate pe sine însăși fără mască, în speranța că
același lucru se va produce și în cazul lui Elisabet. Însă jocul umbrelor îi dă
câștig de cauză acesteia din urmă.
Imaginile care se creează scenic în cele două oglinzi deformatoare din
lateralul scenei, umbrele au rolul de a sugera conceptul acestui spectacol
filmic, psihologic, problematizant.
(Persona de Ingmar Bergman,
traducerea: Mircea Sorin Rusu, regia: Radu Nica, cu: Oana Ștefănescu, Anda
Saltelechi, Ioana Bugarin, Alexandru Papadopol, decor: Tudor Prodan, costume:
Cristina Milea, muzică și sound design: Vlaicu Golcea, video design: Ioana Ilaș
Bodale, light design: Andrei Délczeg, Teatrul Odeon, București, 29 decembrie 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu