Pe 7, respectiv 11 ianuarie, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași
a venit cu două propuneri teatrale, Despărțitorul
de Ion Sapdaru și Gaițele de Alexandru
Kirițescu, în regia lui Ovidiu Lazăr.
Despărțitorul este un spectacol de Ion Sapdaru deoarece textul îi
aparține. În 2014, Ion Sapdaru punea în scenă același text la Casa de Cultură a
Studenților din Iași, cu o distribuție diferită de prezenta. Mulți dintre cei
ce jucau atunci s-au risipit prin țară sau nu mai au legătură cu teatrul.
Este evidentă încercarea de a realiza teatru participativ, Sorin Cimbru, în
rolul titular al lui Felix Poenaru, adică despărțitorul de cupluri, având
totodată rolul de a crea legătura dintre scene, prin momente nostime de
interacțiune cu sala, împărțind cărți de vizită. Ca și data trecută, Ion
Sapdaru mizează pe comicul de situație, pe anumite detalii din jocul tinerilor
actori pe care îi afirmă, pe jocul nonșalant al actorilor consacrați. Spectacolul
prinde la public, e relaxant și nu are limbaj licențios. E lipsit de pretenții
filosofice, dar cu toate acestea un bun prilej pentru a atrage marele public la
teatru.
Fiind un spectacol de public, dar și de actor, îi voi remarca pe Sorin
Cimbru care a avut multe colaborări de succes și pe Ioana Ivănescu, pe care nu
o știam până acum, dar pot spune că are două roluri, ambele de compoziție, care
chiar merită menționate. În rest, nu mai e acea vibrație de actori entuziaști,
aproape frisonantă, pe care o regăseam acum câțiva ani, însă spectacolul s-a
maturizat inevitabil; din păcate, se limitează la anumite plafoane și tipare de
joc ale actorilor cunoscuți, lipsește mișcarea scenică ce-l însuflețea în
varianta anterioară.
Gaițele de Alexandru Kirițescu, în regia lui Ovidiu Lazăr, este
ca și precedentul tot un spectacol de public și de actor, fiind în plus un
spectacol de sală mare. Regizorul duce decorul mult în spate, aproape excesiv
am putea spune, intenționând parcă să lucreze plastic. Într-adevăr,
compartimentele casei constituie fiecare un tablou aparte, în mișcare sau
static, cu acțiune burlescă sau non-acțiune, mascată de cortine transparente. Este,
din nou, un spectacol pentru marele public.
Faptul că prim-planul este rezervat obiectelor de decor funerare, trecerii orchestrei
cu alaiul macabru nu e tocmai cea mai reușită soluție spre a crea un spectacol
dinamic. În plus, jocul actorilor din spate nu e vizibil în cele mai mici
detalii pentru spectatorii din toate colțurile sălii. Sunt momente când
picanteriile familiei tipic balcanice stârnesc ropote de aplauze pentru că e
ceva ce atrage încă, în sens negativ și critic, dar totodată ca o recunoaștere
de sine în marea oglindă în care umanitatea își reflectă chipul, la
parvenitismul moral al specimenelor care se tachinează până la refuz, care,
dacă nu a ar fi fantoșe, poate chiar ar reuși să își facă unul altuia sufletul
să sângereze, la burghezime și la micii îmbogățiți cu pretenții aristocrate,
dar care își dau arama pe față mahalagește.
E fără îndoială o dramă la mijloc pusă-n scenă cu mijloacele grotescului.
Ovidiu Lazăr creează și momente de un comic ilar, dar și momente onirice, spre
final (momentul cu apariția stacojie a Margaretei, remușcările lui Mircea, care
o urmează ca hipnotizat în neantul azuriu) ce predispun la o altfel de stare. Intrând
pe panta bufonadelor scenice, Daniel Busuioc, Mihaela Arsenescu Werner, dar mai
ales Tatiana Ionesi au momente extrem de reușite. De la un timp, Tatiana Ionesi
are roluri foarte degajate în spectacole, în același timp migălos lucrate. Mălina
Lazăr face un foarte bun tandem cu Dumitru Georgescu și e admirabil cum actorii
tineri (cei doi menționați, dar și Dumitru Georgescu și Andreea Boboc) reușesc
să se susțină scenic prin replică, gest, postură corporală, privire.
Ca de obicei, Ovidiu Lazăr face apel la simboluri. De această dată, ghemul
roșu semnifică, circular, derularea poveștii, acceptarea convenției teatrale
propuse. E vorba de o lume tratată cu mijloacele teatrale clasice și care
trebuie percepută ca atare, neputând fi judecată cu un aparat străin de
convenție. În rolul cioclului, aproape de nerecunoscut, Oana Sandu este foarte nostimă
și expresivă, depășindu-se pe sine, cea din rolurile frecvente, încercând ceva
nou care reușește să ne surprindă. Orchestra live (Diana Roman, Ioan Ursulescu,
Radu Grăjdeanu, Bogdan Ionescu) pune în mișcare o lume, la limita de jos a
umanității din om, care riscă să încremenească în propria-i uzură morală și spirituală.
(Despărțitorul, regie și text:
Ion Sapdaru, cu Sorin Cimbru, Radu Homiceanu, Alexandru Gușă, Doru Aftanasiu, Dumitru
Năstrușnicu, Anne-Marie Chertic, Alexandra Bandac, Ioana Ivănescu, Oana Sandu,
scenografie: Cătălin Târziu; Gaițele
de Alexandru Kirițescu, regia: Ovidiu Lazăr, cu Mihaela Arsenescu Werner,
Tatiana Ionesi, Irina Răduțu Codreanu, Andreea Boboc, Mălina Lazăr, Livia
Iorga, Georgeta Burdujan, Dumitru Georgescu, Daniel Busuioc, Horia Veriveș, scenografia:
Alina Dincă-Pușcașu, TNI, Uzina cu Teatru, respectiv Sala Mare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu