Jean-Pierre Dopagne este un cunoscut dramaturg belgian, renumit în special
pentru monologul L’Enseigneur sau Prof! (2007). Din punctul meu de vedere, Profu’ , în regia lui Radu Mihoc de la Teatrul Mirage, e un one-man show cu George Balmoș, asistat
de Marian Ciobanu. Care ar merita să participe la Festivalul Internațional al
Recitalurilor Dramatice ”Bacău FEST Monodrame” de la Teatrul Municipal Bacovia.
În ceea ce privește povestea, perspectiva asupra acesteia se schimbă dinspre studiu
de caz asupra fenomenului educațional, spre un punct culminant dramatic și
senzațional, rulând în cele din urmă spre o formă de teatru în teatru.
În primă instanță, asocierea dintre ”prof” și ”monstru” nu e elucidată, iar
atenția spectatorului este acaparată de studiul de caz realizat prin
exemplificare asupra școlii, supusă fiind legii junglei. Ca punct de plecare,
se construiește un statement extrem de
dur care va fi explicitat pe parcurs: ”Elevii sunt ca animale, nu inteligența îi
conduce ci instinctul”. E anunțată ziua fatidică de 17 februarie, dar nu sunt
oferite indicii cu privire la turnura extremă pe care o va lua construcția
dramatică. Mai curând, prin paralela dintre elev și spectator este sugerat
faptul că spectacolul este creat într-un anume fel sub umbrela teatrului în
teatru. Detaliile (elevii nu se ridică în picioare la intrarea profesorului, poziția
ghemuit în bancă, tușitul, căscatul, guma de mestecat, jemanfișismul, apatia,
insultele, miștocăreala) creionează studiul de caz, iar George Balmoș e un bun
povestitor și entertainer, creând imaginea
credibilă a unei săli de clasă dintr-o școală publică a timpurilor noastre,
puțin în avans față de ceea ce avem în România, ușor retro față de câte a văzut
Occidentul sau de filmele care oglindesc situația învățământului public din
Statele Unite.
Astfel că între poveste sau teatru și realitate (în teatru), între trecut
și viitor, între real și imaginar, ne surprinde climaxul terifiant: soț iubitor
și tată de familie, protagonistul, profu’, fiul unui om simplu și onest care-și
asigura traiul prin cultivarea unei parcele de pământ și creșterea câtorva
animale, care aprecia educația și-i respecta pe educatori, bucurându-se de
rezultatele la învățătură ale fiului său, un elev studios, inspirat de
profesorul de latină, odată ce-a deschis Iliada
- ”Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil
Peleianul” - să devină, la rândul
său, profesor de literatură, dascăl, povestitor, dar deziluzionat, dezabuzat, frustrat
de starea educației analizată sub formă de studiu de caz indirect (meseria al
cărei nume nimeni nu-l mai rostește decât pe cale ocolită, a fi prof echivalând
cu o desconsiderare, sentimentul plafonării, al ratării, neputința de a se
detașa de încărcătura acumulată, resimțind extrem de brutal faptul că
actualmente profesorul nu mai e, ca odinioară învățătorul satului, alături de preot
și primar, ”spiritul cetății”), luând ad litteram gluma unui coleg de
cancelarie, din refuzul, dar și incapacitatea de a se adapta, de a găsi un
punct comun cu lumea elevilor săi, cu cultura, umorul și nevoile actuale ale
acestora, în fine - proful împușcă o clasă de 20 și ceva de elevi cu sânge
rece.
Studiul de caz (definiția profului, școală decăzută la rangul de ”dădacă la
scară națională”, ”făcută să-i păzească cât mai mult timp posibil”, profesorul
decăzut la rangul de babysitter sau
”dăscălitor”, modul în care e descrisă micimea vieții profilor, din perspectiva
protagonistului, sistemul educațional sintetizat în câteva cuvinte - ”învăţământul
este una dintre rarele meserii care îşi hrăneşte titularii până la pensie
indiferent de competenţa lor profesională”, cu condiția să ”nu gândești prea
mult”, dar și bolile colegilor, apoi violul din sala de curs peste care s-a
trecut cu detașare supremă și multă lașitate), aluziile la punctul culminant pe
parcurs și elementele de teatru în teatru se intercalează în monologul lui
George Balmoș. Umorul negru potențează drama. Neutralitatea interpretului,
alături de bufonerie, o atenuează. Climaxul e un moment de perplexitate pentru
spectator. Orice explicitare devine superfluă în asociere cu gravitatea
momentului descris.
Nu mi-am propus o diagnoză ori o prognoză a sistemului educațional
românesc, în contextul sistemului educațional al cărui studiu de caz îl realizează
autorul belgian în piesa sa. Și nici să pun în balanță extremele, cele două
mari extreme ale piesei (violul din sala de curs, ignorat de autorități și revolta
profului care recurge la un act abominabil dintr-o nevoie reparatorie, de ordin
personal, dar extinsă la situația celorlalți la care se referă). Din punct de
vedere teatral, interesează cum se ajunge la o formă aparte de teatru în teatru:
spectacolul profului, condamnat să devină actor pe viață pentru fapta sa, se
desfășoară ca metodă terapeutică în fața publicului, dat fiind că ministrul
justiției și cel al educației i-au preschimbat pedeapsa din închisoare pe viață
în muncă în folosul comunității.
Proful a fost condamnat să-și povestească fapta așa cum Sisif a fost
condamnat să urce bolovanul. Avem toate ingredientele mitului lui Sisif:
tragedie, absurd, revoltă și fericire. Proful e liber să își exprime revolta
față de problemele educației, odată cu fiecare reprezentație, ajungând
inevitabil să povestească și despre tragedie, dar e fericit cu rolul său de
povestitor și entertainer, deoarece,
în sfârșit, publicul său îl ascultă și aplaudă. Însă bolovanul se răstoarnă din
nou și din nou, deoarece după fiecare reprezentație vine gardianul să-l ia,
reamintindu-i zădărnicia efortului său.
Făptuind o monstruoasă crimă, în numele spulberării unor idealuri pe care
le avea cu privire la educație, proful e condamnat să își expună povestea pe
”sfânta scândură”, profanând-o. În termenii săi, a ucis din revoltă că
literatura și rolul dascălului au fost coborâte de pe piedestal, pentru
personajele lui Corneille, Racine, Molière, neînțelese de elevi și a fost
condamnat să profaneze locul ”unde s-au iubit Romeo și Julieta, unde au murit
Oedip şi Macbeth”, scena, prin confesiunea sa transformată în spectacol. Dincolo
de o meditație pe marginea mitului lui Sisif, Proful e o meditație teatrologică despre cum teatrul se poate
intersecta cu realitatea. Dar și despre cum absența problemelor, ca și
amplificarea lor nasc monștri sau despre faptul că excesele de idealizare ori
demistificare, deopotrivă, nasc acte monstruoase. Despre necesitatea de racordare
la prezentul timpului său. Despre calea de mijloc nu ca o alegere a omului laș,
ci a celui lucid.
(Profu’, adaptare după Jean-Pierre
Dopagne, regia: Radu Mihoc, distribuția: George Balmoș, Marian Ciobanu, Casa de Cultură a Municipiului Iași
”Mihai Ursachi”, 23 februarie 2020)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu