Rememorez gestului prințului din ”Cenușăreasa”, rescrisă de Joël Pommerat,
de a-i dărui Sandrei unul din pantofii lui. Dinspre pantoful Cenușăresei,
important în varianta clasică a basmului, atenția se comută spre pantofii
prințului pe care ea îi admiră la prima lor întâlnire. Replica prințului
trimite doar spre unul dintre pantofi. Iar tânăra confirmă: ”A, da așa e, aveți
dreptate, e cel mai frumos dintre amândoi”. Care e semnificația faptului că nu
intră în discuție atât condurul pierdut la bal de Cenușăreasa, cât pantofii
fiului de rege?
Atunci când Cenușăreasa (pe care Pommerat o redenumește ca fiind Fata
Foarte Tânără sau Sandra) și prințul se reîntâlnesc, intră din nou în discuție
pantofii lui. Pentru că l-a edificat în privința mamei sale, toți ceilalți
ascunzându-i crudul adevăr, prințul simte nevoia să-i mulțumească, dăruindu-i
ceva, mai exact un pantof de-al său: ”Poate aș putea să-ți dau unul din
pantofii mei, data trecută m-ai zis că îți plac. /Păi atunci dă-mi unul din
pantofii tăi ca amintire. /Prințul foarte tânăr îi dă pantoful lui.”
Pantoful mijlocește atât în basmul clasic, cât și în versiunea sa modernă recunoașterea
persoanei iubite. Prin recunoaștere nu ajung doar să văd din nou ceva ce am mai
văzut o dată, ci mi se revelează ceva durabil. În egală măsură, simbolul presupune
că două persoane se recunosc una pe cealaltă prin reunirea a două jumătăți ale
aceluiași obiect. Este exact ca atunci când doi prieteni împart jumătățile unui
talisman pentru ca, reunindu-le apoi, să se recunoască unul pe celălalt. Pantoful
prințului din versiunea modernă și condurul prințesei din cea clasică sunt
simboluri și conduc spre (re)amintire și recunoaștere. Textual, regele o caută
pe tânăra de care s-a îndrăgostit prințul, servindu-se de faptul că acesta i-a
dăruit spre amintire și recunoaștere
un pantof de-al lui. Fata cea tânără aduce pantoful care este recunoscut ca
atare după marca fabricantului, iar regele atestă faptul că este vorba de
pantoful fiului său. Ceea ce se va solda cu o nouă petrecere. Dar nu cu o nuntă
ca-n povești ca-n varianta clasică.
Nu întâmplător, în basmul contemporan, și prințul, și fata sunt foarte
tineri. Prințul nu avea altceva să-i dăruiască, adică era incomplet, imatur, ba
chiar aflăm la final că avea și piciorul foarte mic (o chestiune semnificativă
pentru imaturitatea sa) și tocmai de aceea pantoful său e recunoscut cu
ușurință. În egală măsură, Sandra trăia cu o falsă recunoaștere a timpului,
raportându-se în permanență la moartea mamei. Cei doi protagoniști au în basmul contemporan o relație cu rol de vindecare
reciprocă; Sandra și prințul se maturizează împreună, deopotrivă, în urma
întâlnirii lor care e una esențială. Sandra înțelesese greșit cuvintele mamei
pe patul de moarte și nu reușea să se bucure de viață, în timp ce prințul nu
accepta moartea mamei și era ținut într-o permanentă stare de așteptare. Viața
ambilor se schimbă după ce această întâlnire esențială are loc și chiar dacă
viața îi desparte, fiecare luând-o pe drumul său, ei vor continua să păstreze
legătura, bunăoară să își scrie, chiar de un capăt al pământului la celălalt. Nunta
ca-n povești din varianta clasică devine în variantă modernă o recunoaștere de
tipul best friends având semnificații
mai adânci pentru cursul existenței celor doi.
Motivul recunoașterii este prezent în foarte multe mituri, tradiții și basme
populare. De asemenea, e foarte important de menționat că la baza recunoașterii
stă întotdeauna o foarte bună cunoaștere și acceptare de sine. Ceea ce mă
interesează aici e schimbarea semnificației ritualului de nuntă, când, în loc
de pierderea și regăsirea condurului prințesei, avem de a face cu recunoașterea
unei prietenii durabile printr-un semn prozaic, un pantof. Six pence in his shoe
(șase peni în pantoful lui, iar nu al ei), simboliza în Anglia secolului al
17-lea prosperitate și noroc în căsnicie (”Something old, something new,
something borrowed, something blue, and a sixpence in her shoe”). Acum e semnul
unei recunoașteri mature ce se produce între două persoane egale, apte a lua
decizii atât pe cont propriu, cât și împreună. Schimbarea de paradigmă
presupune o nouă viziune a sentimentelor:
prietenia e pe primul loc atunci când se pune problema cuplului actual, a unei
relații care să nu fie toxică (cei doi trebuie să își depășească sechelele
care-i mențin psihologic într-o stare de imaturitate ce nu le permite să își
afirme voința, apoi să fie conștienți de faptul că alegerile le aparțin în
totalitate și să dorească să fie împreună, nu din nevoia de a suplini o lipsă
ori de a umple un gol, ci ca două individualități distincte care își permit să
fie ele însele).
E o foarte mare diferență între sixpence
in her shoe și sixpence in his shoe,
putându-le considera ca definind cele două paradigme distincte de concepere a
relațiilor dintre bărbați și femei, în mod clasic și în actualitate. Basmul
contemporan, rescriindu-l pe cel clasic, nu are un final propriu-zis. Ci
constituie, cred, un excelent punct de plecare pentru cei ce-și doresc să
analizeze relațiile interumane, relațiile de prietenie ori relațiile de cuplu
în contemporaneitate.
Făcând acum trecerea spre basmul postmodern, mi-e destul de familiară
formula vieții online (online life)
și cred că aproape nimănui nu-i e necunoscută. Viața virtuală se trăiește în
următorii termeni: user, nickname, personal avatar, emoji, gif etc. Jocurile online cu participanți
multipli, simulatoarele de virtual
reality, rețelele de socializare, ferestrele de chat sunt doar câteva
dintre formele de viață online la care ne expunem prin iluzii perceptive,
experiențe imersive, comunicare, interacțiune, role-playing. Numai că cine și-ar fi imaginat că jocul ar putea să
capete asemenea proporții în atât de scurt timp? Lucrăm online, învățăm online,
intrăm în tot felul de relații interumane online, toate acestea presupunând
antrenarea simțurilor și a percepțiilor noastre, poate chiar modificarea lor.
Cine ar fi crezut că orice aspect al vieții noastre ar putea ajunge să aibă o
componentă online și una offline, prima ajungând să încline balanța radical în direcția
sa? Și că într-o zi, claustrați în casă, bunăoară din cauza unui virus, să
spunem a lui SARS-CoV-2, am putea ajunge să ne întrebăm cine va câștiga
războiul planetar dintre umanitatea online și umanitatea offline ori dacă vom
mai apuca să le acordăm ponderea cuvenită, justa valoare, după cum vom
considera fiecare, în mod lucid, demn, matur, individual și liber, independent
și responsabil. Dacă ne vom mai recunoaște.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu