Orașul cu fete sărace, inspirat de povestirile din volumul omonim al lui Radu
Tudoran, prima dintre acestea dând chiar titlul volumului, este un scenariu
original, scris de regizorul Radu Afrim. Regizorul creează monologuri, roluri
și personaje și le adaptează pentru actorii pe care și-i alege în distribuție. Lucrează
cu tinere actrițe, inclusiv cu studente de la UNAGE care, dincolo de personajul
colectiv al fetelor din orașul dintre ”stepă și limanul Nistrului”, vizibil în
momentele vocal-coregrafice sau de atmosferă scenică, au propriul monolog,
propria poveste și încep să prindă contur și individualitate actoricească,
fiecare atingând, prin valorificarea competențelor, un nivel remarcabil. Atât în
privința rolurilor secundare, cât și al celor principale, regizorul este extrem
de atent, dozajul scenic e impecabil, la fel și fluența spectacolului, cu
accentele de rigoare pe tablouri.
Ceva din proza lui Radu Tudoran rezonează cu stilul regizorului și dincolo
de nevoia de a se apleca asupra uni text care nu atrage atenția regizorilor în
mod obișnuit, aproape uitat, asupra unui univers al oamenilor simpli, dar cu
povești teribile, redate și dramatic, dar și comic, asupra unui text al cărui
potențial l-a găsit în amestecul de realism și stranietate, în spiritualitatea
și profunzimea unor ziceri, în potențialul filmic al lumii în care doar pare că
nu se petrece nimic, dar unde fierberea e pe punctul să da în clocot din
pricina trăirilor înăbușite, unde realismul psihologic și misterul, supranaturalul
se întrepătrund.
Transpus în univers spectacular, scenariul se înscrie în sfera realismului
magic, iar la nivel scenografic domină prin pictural, câteva tablouri cu
actrițele și elemente de decor, o paradoxală natură moartă vie, rămânând
întipărite în memoria spectatorului. Senzația de după spectacol e o
copleșitoare tristețe, fără obiect, nesfârșită ca stepa și nețărmurită de
Nistrul care-și iese din matcă și înghite la un moment dat, metaforic, întregul
univers scenic, pentru a-l restitui într-un joc dual al destinului cu viețile
oamenilor mărunți.
Faptul că rizibilul și caricaturalul, grotescul își fac uneori loc în
țesătura spectaculară nu știrbesc cu nimic din sentimentul de tristețe pe care
îl duci cu tine mult timp, după ce ai părăsit sala de spectacol; ba mai curând
contribuie, prin tehnici neaccesibile la prima vedere, la potențarea sa. Afrim
aduce foarte multe din ideile pe baza cărora și-a construit spectacolele
anterioare (muzica originală, adaptări folclorice care să corespundă zonei
geografice unde montează spectacolul, imagini ori construcții de personaje care
ilustrează uneori un singur cuvânt din text, insertul cu preotul pentru Paște,
momentul cu Mamocica/Pușa Darie în patul lui Marinică pentru replica privind
intenția de căsătorie a Murei, fata plăpumarului care-a murit de ”tuse roșie”
și care nu rămâne o simplă aluzie textuală, ci bântuie în anumite momente lumea
și astfel legătura dintre mundan și lumea spiritelor etc., ultimele -
construcțiile imaginare (imaginal)
sau de personaje având rolul de a realiza trecerea de la scenariu la scenic și
de a lega filmic scenele, action-cut-action,
anulând astfel perimatul heblu, chiar și prin tăiere sau de a contribui la
realizarea unor planuri suprapuse în construcția dramatică). Mai există momente
scenice valoroase din punct de vedere teatral, special construite pentru a reda
o stare de spirit sau un întreg conflict psihologic, în ultimul caz, ca
exemplu, lupta Murei cu sine însăși pentru a rezista ispitei care e
hiperbolizată în materie de mijloace regizorale și jucată cu autenticitate
viscerală de Ada Lupu).
Lucrul cu actorul devine foarte important pentru regizor, imaginea, textul,
mișcarea scenică, muzica se echilibrează în construcția scenică. Decorul este
special creat pentru a scoate în evidență contribuțiile actoricești, permițând în
același timp soluții regizorale recognoscibile ca făcând parte din arsenalul
artistic afrimian (mobilierul însuflețit, o mână care iese dintr-un sertar și
primește obiectele care intră în sertar, actorul pe picioroange, actorul din
manta, fără cap, de această dată cu soluțir lucrată la vedere, în mișcare, coregrafic,
accesoriile care revelează detalii despre personaje, animale împăiate etc.), cu
un adaos foarte important: fiecare element de decor este justificat la nivel
textual, de replică sau prin jocul actorilor.
Folosirea unor estetici variate pentru a reda un scenariu realist (naturalism,
post-impresionism, expresionism sumbru și absurd, dar și puțin baroc) stă în
picioare atâta vreme cât e motivată prin construcția spectaculară complexă și se
înscrie tendințelor occidentale cele mai demne de luat în seamă. Fragmentarea
narativă, revenirile ulterioară la situații inițiale, parcursul onirico-suprarealist,
extrem de dezvoltat prin mijloacele utilizate, dar și prin jocul complex,
corporal, dar și psihologic al Adei Lupu, pentru a trata o chestiune
realist-psihologică în povestea Murei care-i opune rezistență lui Marinică,
absența naratorului, folosirea monologului direct sau a naratorului indirect,
schimbul de actori la nivel scenic, astfel încât actorul, detașat de personajul
său, să își poată relata cu detașare povestea sunt tehnici de regie en vogue pe care demersul teatral le
integrează în mod natural.
În spectacolul lui Afrim, spiritele veghează și participă la lumea, au
dreptul la propria poveste și la propriul monolog, uneori prezența lor e una ce
estompează granița dintre lumea de aici și lumea spiritelor, în sensul că, până
se elucidează chestiunea, acestea se integrează perfect universului scenic. Fundalul
nu mai ascunde un ”dincolo”, prezențele invizibile sunt vizibile, e cazul fetei
plăpumarului, dar și al celei sărutate lângă gardul grădinii publice și înghesuite
în stufărișul de la marginea orașului, cel mai probabil găsindu-și sfârșitul în
urma unui avort (e indescifrabil până spre final dacă fata e vie sau moartă,
numai faptul că se poate vedea cu fata plăpumarului, dar e uneori invizibilă
pentru celelalte, mai ales pentru băiatul care a sărutat-o cândva și pe care
l-a regăsit, dar care nu o poate vedea elucidând ceva din mister și tot rămâne
o situație scenică profund enigmatică).
(Orașul cu fete sărace după Radu
Tudoran, scenariul, regia și universul sonor: Radu Afrim, distribuția: Ada
Lupu, Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Diana
Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci,
Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu,
Florentin Hrițcu, Costică Baciu, scenografia: Cosmin Florea, pian, aranjament
vocal, pregătire muzicală: Diana Roman, asistent de regie: Alexandra Vieru,
premiera: 22 februarie, Sala de Teatru la Cub, Teatrul Național ”Vasile
Alecsandri” din Iași)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu