Cred că mi-am exprimat deja în multiple rânduri concepția, dar și
atitudinea cu privire la faptul că școala trebuie să învețe elevii/studenții cum să gândească, nu ce să gândească și, mai ales, trebui
să-i învețe cum să gândească pe cont propriu, independent de mentalitatea
părinților ori de prejudecățile profesorilor. Se cere o implicare detașată din
partea dascălului și voi reveni asupra acestei idei.
Tot ceea ce se petrece astăzi în mediul educațional, care-a trecut peste
noapte de la offline la online, întreaga digitalizare care s-a răsfrânt asupra
rosturilor sistemului de învățământ tradițional pot fi percepute într-un sens
cât se poate de pozitiv, și anume e loc de inovație și schimbare în educație.
Iar modul în care perioada de izolare, când școala e posibilă doar în varianta
online, ne va schimba modul de viață și mentalitatea va avea repercusiuni inevitabile
ulterioare, schimbând și modul în care vom preda, respectiv relaționa cu elevii,
atunci când situația actuală va reveni la normal.
Citatul ”Mai curând concep ca o școală să creeze un măturător fericit,
decât un savant nevrotic” (A.S. Neill) este punctul de la care trebuie să
plecăm atunci când adresăm problema educației altfel. Reperele le-am regăsit în
câteva sesiuni de formare continuă, propuneri de webinarii, dintre care cea mai
recentă a fost Conferința SuperTeach (urmată de ateliere) online, din 9 mai
2020. Extrem de inspiratoare a fost intervenția lui Robert Brindley, consultant
în leadership educațional, care a mărturisit încă de la început, cu
dezinvoltura specifică occidentalului, că nu e profesor și nici măcar nu îi
plac școlile. Însă totul dintr-un motiv cât se poate de întemeiat: școala nu
este așa cum ar trebui, profesorii nu sunt nici ei așa cum ar trebui; iar
modelul pe care îl propune spre examinare este Summerhill School, fondată de A.S.
Neill, un model controversat de școală democrată postmodernă unde elevul era
încurajat să-și exprime rebelul interior, în loc să fie obligat să și-l
reprime, dincolo de tutelajul autoritar al adultului. Interesul, libertatea și
fericirea elevului sunt aduse în prim plan, iar profesorul carismatic îl
înlocuiește pe cel autoritar, canibal și moralizator din școlile obișnuite.
Prin educație altfel înțeleg o școală liberală versus conservatoare, modernă versus
tradițională, democrată versus
autoritară. În același timp, umană versus
antropofagă. Educația online are, fără îndoială, avantaje și dezavantaje: se
pierde contactul direct, nemijlocit cu clasa (de elevi), dar se câștigă, în
schimb, un plus de empatie și comunicare și ar trebui să conducă la o relaționare
atașată între profesor și elev, de vreme ce lucrul diferențiat, pe grupe sau
chiar cu fiecare elev în parte devine imperios (chiar și așa). Elevii și
profesorii ar trebui să formeze o comunitate ale cărei baze să fie puse pe stări
și emoții, iar nu pe transmiterea și stocarea mecanică de cunoștințe. Într-un
mediu cu care elevul era familiarizat și înainte, tehnologizat, acesta se va
putea manifesta liber, va putea alege între activități de lucru diferite,
comunicând cu profesorul așa cum odinioară nu era posibil, înțelegând că
predarea ex cathedra nu e deloc
propice evoluției sale reale.
Profesorul ar trebui să știe că un feedback pozitiv, acolo unde e cazul, o
bună motivare, stabilirea unor așteptări înalte fac parte nu doar dintr-un mod
științific dovedit de eficientizare a învățării (foarte util am regăsit și
atelierul dlui Costin Sorici, cadru didactic la Universitatea Ovidius din
Constanța, despre strategiile de învățare bazate pe neuroștiințe), ci din
metodologia de care ar trebui să țină cont atunci când se adresează elevului ca
om, partener la actul de învățare, nu subaltern, ca egal (ar trebui să învățăm
de la fiecare elev al nostru, pentru că fiecare om are ceva unic, iar nu simplu
să-l dirijăm în direcția dorită de noi, ci să-i lăsăm să-și aleagă liber, sub
atenta noastră îndrumare, propria cale).
Aplicabilitatea acestor idei e de multe ori încețoșată de prejudecăți, de
derute, de orgolii. În ciuda faptului că în foarte multe contexte nu poate fi
vorba decât de o aplicabilitate limitată (și am în vedere aici în special
învățământul defavorizat), un lucru e sigur: elevul trebuie ajutat să-și
rescrie povestea vieții, prin intermediul unor tehnici care țin de educația
altfel (abordarea diferențiată ținând cont de teoria inteligențelor multiple, prin
joc, quiz-uri, kahoot sau storytelling). Și mai e cert că profesorul nu e atoateștiutor,
stăpânul jocului, creatorul, moralizatorul etc.
Profesorul ar trebui să formeze cu elevii săi o comunitate bazată pe
încredere reciprocă, securitate, atașament (pentru că doar astfel învățarea
este realmente eficientă), să nu impună granițe de netrecut (între profesorul
atotștiutor și învățăcelul neajutorat să se caște o prăpastie), să coordoneze,
nu să ordone, să tolereze, nu să taie în carne vie, să modeleze și să devină
împreună cu elevii săi. Pentru că nimeni nu e perfect, profesor sau elev, și
nimeni nu e în măsură să spună anti-socratic cum că ar ști că știe tot. În
plus, cu toții suntem perfectibili.
În ciuda acestui fapt ori în ceea ce privește calitatea actului de
predare-evaluare ca act de comunicare sau că nu trebuie perceput un abis între
profesor și elev, cumva respectul trebuie menținut. Odată câștigat. Însă nu
cred că respectul este echivalent cu teama, constrângerea, ferocitatea care intervin
uneori și bruiază actul de comunicare și parteneriat profesor-elev din cadrul
actului educațional. Și în acest sens, ajustarea optimă la un raport de
implicare detașată ar trebui să devină cheia unui învățământ de calitate. La
care tind să cred că sperăm cu toții că vom accede într-o bună zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu