Pictura din anii ’60 cu un om contemplând o piscină în care altul înoată ca
un pește, aparținând lui David Hockney, e piesa de rezistență a decorului retro-realist
care cadrează acțiunea scenică absurdă, excentrică, energizată de compozițiile
actoricești și de coregrafie. Construit cu un rost, spațiul din fundal unește
marea de casă și totodată o separă prin melancolia ce nu încape în replici,
nerostitul, oniricul, suprafirescul.
La numai zece ani, Iris (Silvia Török) trăiește ultimele momente ale
copilăriei ei, observând lumea adulților și notând în jurnal diverse anecdote
despre dificultatea de a fi om, din viața celor care o înconjoară. În mod
normal, fetița frecventează o școală catolică de maici, dar în ultimul timp lipsește,
pentru a putea fi în mijlocul familiei pe care și-o dorește fericită și
reunită. Moartea peștișorului auriu și faptul că a găsit un naufragiat pe
țărmul mării au făcut-o să devină budistă și să creadă cu fermitate în
reîncarnarea peștișorului în persoana bizară a noului locatar, Mr. Lawrence (Horia
Săvescu). În total, cinci personaje jucate impecabil de actori se străduiesc să
împlinească o dorință aparent irealizabilă. Dorința lui Iris de a-și vedea
părinții din nou fericiți împreună.
Triunghiul conjugal joacă un rol mai puțin ingrat decât ne-am aștepta
deoarece se dovedește a fi soluția optimă pentru a sfârși povestea într-o cheie
optimistă. Refugiat printre figuri geometrice, pilule și o pasiune nesăbuită
față de chiriașul travestit, Miss Rose (Rareș Hontzu), tatăl, Owen (Alex Halca)
ajunge să trăiască din nou ca-n momentele de pure bliss de la începutul copilăriei micuței, împreună cu soția sa,
Sylvia (Olga Török). Datorită lui Mr. Lawrence și a imaginii amantului din
tinerețe pe care chipul acestuia o evocă în memoria ei, Sylvia ajunge să-și
iubească din nou soțul. Această restituire pe care ”fetița din bolul peștelui
auriu” ajunge să o realizeze echivalează cu o reparare a trecutului cu ajutorul
și prin intermediul imaginației. Nu arareori imaginația ei este adusă-n
discuție, deoarece perspectiva asupra personajelor e atât de lucidă și cinică
încât devine deranjantă pentru derapajele din lumea adulților pe care le
radiografiază. Pentru ea, timpul de aur al copilăriei reprezintă un moment la
care întreaga lume se raportează, de aceea simte nevoia să-l aducă la
perfecțiune. O perfecțiune incredibilă pe care ulterior o va evoca cu ochii în
lacrimi, din postura de tânără a anilor ’70.
Moartea mediatorului reîntâlnirii dintre cei doi însingurați sub același
acoperiș poartă însemnele scenariului bizar de la început și până la sfârșit,
fiind notată cu migală în jurnalul buclucaș. Apariția Silviei Török, în rolul
Iris la o vârstă din prima tinerețe, pentru a reedita și încheia povestea
creează perplexitate: fetița locvace, cu un acut simț al observației și o percepție
limpede, pătrunzătoare, aproape acidă asupra evenimentelor, în același timp cu
o gestică și un râset frizând anormalitatea, care nu-i decât anormalitatea propriei familii
disfuncționale, a fost în tot acest timp interpretată cu abilitate, nu de o
micuță actriță, ci de o tânără extrem de talentată, care era în momentul
premierei proaspătă absolventă a facultății de teatru.
Actorii de la teatrul german au un mod aparte de a juca formidabil punctând
anumite secvențe, având anumite circumscrieri clar delimitate, ieșirile lor
fiind în același timp deplasate și controlate, de la lovirea repetată cu capul
de masă a unui personaj, la căderea în inconștiență a altuia; niciodată rujul
unuia dintre personaje nu e prea întins pe față atâta timp cât e contrapunctat
de gestica filigranată a altuia, mersul unuia voit șlampăt, nuditatea altuia
sunt iarăși contrapunctate de faptul că mișcarea scenică e coordonată atent, nu
doar în partea opusă a scenei, ci și în ceea ce privește înseși gesturile
aduse-n atenție, spre exemplificare. O concavitate intrascenică adăpostește multe
asemenea ieșiri, rostogoliri mai mult sau mai puțin firești ale personajelor
din lumea spectacolului, uneori un stand
by al revenirilor mai mult sau mai puțin bruște la momentele cu replică.
La fel de temperate ca manifestările personajelor sunt și emoțiile în acest
spectacol-lume. Personajele sunt construcții en detail foarte bine reliefate în raport cu decorul. Cu tot cu
momentele coregrafico-filmice (omul invizibil) sau cu cele în mod natural
comice (zen), și sunt destul de multe asemenea momente în spectacol, nu e loc
pentru melodramă, cum nu e loc nici pentru emotional.
Corpurile personajelor zvâcnesc controlat, corzile sensibile ale spectatorilor palpită
anonim, în spatele ecranelor, întreaga construcție scenică având ca scop edificarea
asupra propriului trecut, integrarea acestuia în prezent, din final.
(Fetița din bolul peștelui auriu de
Morris Panych, regia: Radu Afrim, distribuția: Silvia Török, Alex Halka,
Olga Török, Horia Săvescu, Rareș Hontzu, Iosif Csorba și Raul Bastean,
scenografia: Dragoș Buhagiar, light design: Botond Nosz, Emeric Nagy, sound
design: Alex Halca, ilustrația muzicală: Radu Afrim, Teatrul German de Stat Timișoara,
premiera: 3.04.2012, prezentat livesteam pe 14 mai 2020)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu