În sfârșit, mi-am făcut timp să parcurg rubinul
ce curge pe răni ca o fiară, poemele cele mai recente ale lui Paul Gorban, culese
în volum, al cincilea, dacă nu mă înșel, de la debutul poetic cu volum din
2004, în ordinea apariției; cartea acesta a început să prindă contur sub formă
de postări pe o cunoscută rețea de socializare, postări extrem de apreciate,
care au continuat, în cele din urmă luând forma volumului în două părți, Elefantul cu diamante, respectiv Nudul de cretă. Așa: ”poemul pe care
l-am postat pe internet/ pe toate rețelele de socializare/ a început să prindă
contur/ așa din om în om din like în like/ din download în download/ din e-mail
în e-mail până când…”.
Poet senzorial, balansând în permanență între interioritate și
exterioritate, între sufletesc și citadin, Paul Gorban transpune în poeziile
sale intimitatea domestică, trăiri, regrete, eșecuri, amintiri, pierderi umane,
regăsiri, răbdarea sau speranța, plonjând dinspre viermuiala cotidiană a
orașului spre meditații despre dragoste, moarte sau viață. Metaforele puse în
joc sunt foarte puternice uneori, chiar dacă versul e alb, suplu, deloc
încărcat, nicidecum excesiv ornamentat sau falsificat.
Forte rar, persoanele dragi pierdute sau care fac parte din viața sa sunt
numite, de cele mai multe ori poetul lasă loc unei splendide ambiguități,
ambiguitatea fiind strict pentru cititor, nu și pentru autor (femeia cu trupul
cu două inimi, femeia care a murit, femeia căreia i-a murit cineva apropiat),
alteori este concret (Bianca, Lucreția). De cele mai multe ori, cotidianul e purificat,
esențializat, sublimat prin metafore care închid poemele. Astfel că realitatea
imediată își găsește un corespondent într-o irealitate mediată conceptual și
metaforic. De formație filosof, trecând deja prin câteva experiențe
fundamentale disimulat relatate în volum, poetul a atins un moment important al
carierei sale, dinspre întregul vieții care poate fi privită prin intermediul
lentilei poetice, spre preaplinul anumitor momente când cuvântul devine de
prisos. Așa s-ar explica trecerea de la glorificarea cuvântului, la nevoia de a
esențializa metaforic la început, miez sau final de poem, metaforele sale
putând fi interpretate și ca viziuni conceptual-metaforice asupra sentimentelor.
Deși Paul Gorban nu este, a nu se înțelege greșit, un poet conceptual.
Contrastele dintre versul concret și cel metaforic (uneori poetul rămâne la
comparația metaforică), pe parcursul aceluiași poem, sunt cele mai interesante
din punctul meu de vedere. Când supermarketul îți amintește de luminile de
Paște dintre morminte, iar cumpărăturile trimit la debaraua unde ”să mă pot
spovedi/ unui fluture care nu a învățat/ încă nimic despre moarte”, când
subsolurile colcăie de îngeri, de ”îngeri născuți cu moartea în sânge”, când o
pisică își înfige ghearele, în timp ce ”ca un șobolan/ mă dizolv în memorie”,
când ”luna cântă la trompetă”, iar ”inima atârnă ca un rubin”, când cărțile se
cumpără la reducere, dar deodată ”cuvintele au început/ să curgă prin casă să umble/
pe străzile inutile ale visului”, când ”iubirea dansează cu un grup de îngeri
asasini”, când dintr-un ”dulap plin de elefanți cu diamante”, aceștia ”țin
universul într-un perfect echilibru”, când rufele stau ”întinse pe sârmă la
soarele cardiac”, iar femeile își poartă ”decolteurile sub formă de inimă” din
multă ”nevoie de puțină tandrețe” etc. devine evident cum metaforicul și realul
se întrepătrund.
Trăirile sunt inițial intense, dar se estompează prin cuvânt în stare. Aburul,
nudurile, contururile imprecise ale corpurilor, ale lucrurilor, o lume de
chipuri, viscerală, dar mascată de jocul prezențelor și al absențelor,
respirația, buzele, singurătatea, aglomerația ș.a.m.d. contribuie la crearea
acestor stări din poemele lui Paul Gorban. În același timp, Paul Gorban are preferințe
lexicale atât în ceea ce privește terminologia soft, diluată prin vers într-o
stare, cât și în privința celei strong, rezistentă prin cuvânt și metaforă (”elefantul
cu diamante”, ”lup”, ”sânge”, ”dric” etc.).
Uneori, e cât se poate de ludic, în
mod cu totul și cu totul neașteptat, deoarece starea generală e una de
tristețe, melancolie, suspendare pe fondul unei acute conștientizări a faptului
că vom muri. Dintre toate, cel mai ludic moment e cel în care ”gândacul roșu cu
pete negre al Biancăi/ gândacul care încercând să traverseze/ tabla japoneză de
șah din sufragerie/ a înfulecat regele și apoi s-a aruncat/ la bec în
disperarea tuturor” din ”poveste pe tablă de șah”.
(Paul Gorban, rubinul ce curge pe
răni ca o fiară, Cartea Românească Educațional, 2019)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu