Proiectul Pool (No Water), propus
de echipa formată din Radu Nica (regizor), Andu Dumitrescu (scenograf) și
Vlaicu Golcea (compozitor), de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, o mostră de teatru online frenetic, care
copleșește prin efecte foto-video, adaptare la momentul prezent (mască, dezinfectant,
ca făcând parte din recuzită la un moment dat), cu actori filmați independent
unii de ceilalți, în frame-uri cu narativitate incertă și accent pe teatrul
fizic și efecte de imagine inițial, ulterior scenariul dobândind consistență și
coerență.
Spectacolul online e năucitor prin avalanșa de imagine și efecte ce
însoțesc momentele de storytelling sau pe cele coregrafice. Spre final, există
momente de film, clarificându-se conceptul, ideile, dar diseminându-se esteticile.
Tot atunci, e concentrată întreaga problematizare cu privire la artă și
corporalitate. Evident, în primă fază componenta teatrală, inclusiv importanța
acordată replicii, e atenuată, în favoarea imaginii și a efectelor artistice (contre-jour
cu lumina naturală în dreptul ferestrei și storytelling, efect de negativ foto,
diverse alte efecte foto-video și coregrafie, imagini introduse în filmări,
sinestezii create cu ajutorul imaginii video, (canapeaua, respectiv proiecția
cu pădurea, dar și a sunetului trimițând spre simțul olfactiv, adică sunetul de
ardere etc.), pentru ca pe parcurs să se accentueze.
După cum am zis, firul narativ nu se construiește sistematic, linear,
succesiv, ci în reprize, cu intermitențe, accentul comutându-se dinspre imagine
spre replică. Într-un final, avem scenariul complet: protagonista a suferit un
accident, alunecând în piscina fără apă. Așa-zișii prieteni și concurenți,
aspiranți la glorie artistică, îi fotografiază corpul în etape, din momentul dezintegrării
sale și până în cel al ieșirii din comă a protagonistei. Odată ce-și revine, ajungând
în posesia fotografiilor, aceasta își negociază singură prețul expunerii
propriei corporalități ca artă. Încercând să o transforme în opera lor de artă,
prin intermediul fotografiilor pe care i le-au făcut, rivalii avesteia ajung
într-un final la concluzia că ea însăși este opera și că e suverană. Toate
acestea ar fi putut face obiectul unui spectacol brut, însă în actualul
lucrurile nu sunt decât sugerate, simulate, mijlocite cu ajutorul
imaginilor-umbrelă și al simbolurilor. Alegoriile imagistice domină replicile,
de aceea povestea e completă abia spre final.
Mixtura estetică și de mijloace regizoral-tehnice (burlesc, grotesc, antirealism
filmic) conduc la următorul paradox: latura video din teatru ar putea servi ca
proiecție, anumite secvențe teatrale filmate ar putea fi reproduse scenic. Când
ne referim la teatru online, avem pe de o parte aspectul teatral, iar pe de
altă parte pe cel audiovideo. În legătură cu primul aspect, contează mai puțin
textul și frapează imaginea în asociere cu sunetul, de asemenea nu se pun cine
știe ce probleme în ceea ce privește distribuția, cu toate că actorii sunt
foarte buni profesional, nu ies în evidență elemente de casting, ci mai mult de
mișcare, dans, iar în legătură cu cel de-al doilea, interesează calitatea și
diversitatea efectelor video sau cât de sugestive sunt imaginile.
Încă se poate vorbi de caracterul filmic al spectacolului online, în acest
spectacol online, la care fac referire, putând fi identificate mai multe
stiluri regizoral filmice și diverse metode de care se face uz și-n cazul
teatrului de scenă având un pronunțat caracter filmic, dincolo de multimedia
(un exemplu ar putea fi efectul de stop-cadru). De aceea, regizorii cu
înclinație spre teatrul cinematografic sau care reușesc să facă echipă bună cu
scenografi valoroși și ca video-artiști sau cu muzicieni redutabili, ca-n cazul
de față, au un ascendent puternic față de alții atunci când abordează
teatralitatea din această perspectivă. Tot în cazul de față, se plusează enorm
pe visuals, imaginile au un ritm
amețitor, iar efectele modifică în permanență imaginea video de primă instanță,
parcă pentru a încerca să se sondeze limitele, condițiile de posibilitate ale
acestui tip de teatru, care e la început.
Teatrul online este în prezent doar un experiment și nu s-au stabilit
regulile clare ale acestui tip de teatru. De-abia au început să apară proiecte
de teatru online, cum e și acesta, din ce în ce mai curajoase. Inițial, actorii s-au filmat, teatrele fiind închise,
din nevoia de a ”juca”, mai apoi au fost difuzate spectacole de teatru în regim
livestream în toată lumea și peste tot în țară sau mici proiecte recitative cu
actorii sau bazare pe improvizație, iar mai apoi au început să apară spectacole
create special pentru mediul de distribuire online, dintre care cele mai
notabile sunt, cel puțin până în prezent, cele create la Cluj.
Deocamdată, putem ști cu certitudine ceea ce nu e, mai mult decât ceea ce e
teatrul online, ceea ce înseamnă că așteptăm tot mai multe asemenea proiecte
înainte de a ne hazarda în a-l defini ca gen teatral. Teatrul online nu e
nicidecum teatru filmat și ulterior vizionat, apoi ar trebui să se delimiteze cumva
de teatrul filmic, cinematografic sau de cel care supraevaluează multimedia,
proiecțiile video, sunetul, light designul, video designul, proiecțiile de tip
mapping etc., în defavoarea gesticii filigranate, a mimicii exagerate și a
altor elemente care țin de expresivitatea scenică (despre care toată lumea știe
că nu-i totuna cu telegenia sau talentul actoricesc într-un video, dacă nu film).
Dar cum s-ar putea realiza această delimitare? Atâta timp cât se valorifică în
special teatralul audiovideo sau se forțează limitele acestuia, mi-e greu să mă
pronunț.
(Pool [No Water] de Mark
Ravenhill, un proiect de Radu Nica, Andu Dumitrescu, Vlaicu Golcea, cu András
Buzási, Andrea Kali, Csaba Marosán, Kinga Ötvös, Csilla Varga, Teatrul Maghiar
de Stat Cluj, premiera: 10 iunie 2020, spectacol vizionat pe platforma eventim.ro)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu