Paradoxurile iubirii

 

Am scris – nu de mult, nu de curând – un text pe care l-am intitulat așa cum se cuvenea din punctul de vedere al firului roșu ce străbătea anumite cronici ale mele. Ulterior, descopăr că exista deja o carte cu respectivul titlu, fără legătură cu subiectul meu, despre care ar trebui să spun că am citit-o și am făcut oareșice aluzie la ea sau am citat-o, contracitat-o – whatever. Paranteză: mi s-a mai întâmplat să-mi intitulez un articol cândva într-un anume fel, foarte încântată de găselniță, iar editorul (mai abil în ale surfingului ca mine, se pare) să-mi semnaleze că exista deja o încropeală similară ce denumea un articolaș de promovare (pe care nici nu l-am băgat de/în seamă, pesemne) și, spre durerea mea, fui nevoită să renunț la scorneală pentru un titlu și mai și – ca lumea.

Să vedeți ce fain e când scrii cronică de teatru. Dacă te mănâncă să citești cronica unui coleg, înainte de a o publica pe a ta, iar acesta a observat, în spectacol, ceva ce și tu ai observat sau găsești că a mai avut și altul aceeași idee, te vezi nevoit să renunți la invenția care s-a dovedit a nu fi deloc genială, ci de-a dreptul comună. De aceea, nu citi înainte de a scrie, e regulă, că tot te paște ochirea vreunui loc comun. Iar dacă te întreabă regizorul dacă i-ai citit textul nepublicat, pentru că numai tu ai văzut ceva anume în scenă, sari în sus de fericire, taman când nu l-ai citit. Nu mai citim, doar scriem. În caz că te acuză, se scuză și e semn bun.

Acum, nu aș putea să continui sub acest titlu fără a răscoli printre lecturile, notițele, recenziile mele. Paradoxul iubirii de Pascal Bruckner este un eseu-analiză, situat la granița dintre psihologie, sociologie și istoria ideilor, despre condiția actuală a uneia dintre cele mai contrariate creații ale minții umane – iubirea. De la idealizările romanticilor la eliberarea sexuală a anilor ’60, de la condamnarea pasiunii în epoca clasică la revoluția intimității și la utopia ”mântuirii prin orgasm” (Wilhelm Reich) la reactualizarea ideilor marchizului de Sade, iubirea a fost încontinuu inventată și reinventată.

Un prim paradox îl reprezintă opoziția artificial creată între iubire și atracție. Sexualitatea este combătută în mod tradiționalist ca fiind un mare aducător de rele, în timp ce instituția familială, clădită pe valori superioare marelui rău al carnalității (prietenia, interesele și scopurile  comune, copiii), este idealizată. La polul opus, libertarienii proclamă amorul fără limite.

Paradoxul iubirii mai are în vedere, în al doilea rând, situația omului contemporan, pliat între captivitate și autonomie, între pasiune acaparatoare și independență. Cum să te abandonezi, rămânând în același timp fidel ție însuți, cum să înveți renunțarea la sine, fără a te pierde pe deplin? Sunt întrebări care pun în cumpănă nu doar fidelitatea conjugală, modelul cuplului, dar, deopotrivă, egoismul amantului perpetuu.

Într-una dintre cele mai grozave imagini ale iubirii, sentimentul altădată fragil, ajunge să justifice la nivel ideologic atrocitățile împotriva omului din comunism. În același mod în care Inchiziția și-a ars ereticii pe rug, potrivit decretului ”Nu există mântuire în afara bisericii” (Conciliul de la Trento, 1545). Egalitatea tuturor membrilor acestei biserici e proclamată, o fraternitate conform căreia în lumea creștină ”nu vor mai fi nici greci, nici evrei, nici barbari... nici bărbați, nici femei” (Sfântul Pavel). Comunismul, arată Bruckner, nu-i decât exagerarea dusă la limită a principiului ”să ucizi din iubire”. Până și conceptele celor două ideologii, creștinismul  și comunismul, pot fi puse în paralel: proletariatul  = Cristosul planetar, aducător de mântuire.

Acestea fiind zise, i-am dat Cezarului ce-i al Cezarului. În continuare, semnalez că nu recunosc decât trei forme de mântuire (prin credință, prin iubire și prin artă). Deși am scris despre cel puțin cinci – mântuirea prin orgasm, expeditiv amintită mai sus, apoi mântuirea ca singurătate absolută, într-o cronică la Scene dintr-o căsnicie din 2018, de la Sibiu. La mântuirea prin iubire am făcut aluzie într-o cronică la Blind Spot din FNT 2016. Despre mântuirea prin artă urmează să scot o carte.

Navigând mai departe, vineri, 11 septembrie 2020, am urcat scara spiralată de la Mihai Ursachi ca să privesc ”În largul mării”, ceea ce vă recomand. (Adaptare după Sławomir Mrożek, Teatrul Mirage, regia: Radu Mihoc, cu Sebastian Munteanu, Florin Gorgos, Florin Gardan și Mălina Balcan, scenografia: Cătălin Târziu, sala în aer liber de pe terasa Casei de Cultură a Municipiului Iași)

Absurdul tragic care mă fascinează la Mrożek se dizolvă lin în comic liric la Mihoc. Temperament sangvinic, entuziast și încrezător, Radu Mihoc preschimbă pesimismul în optimism (conserva, introducerea celui de-al patrulea personaj –Gloverița). Spectacolul e foarte actual pentru că se referă la paradoxurile iubirii de sine și de semeni. Izolați (prin măști), egoiști, dar totuși naufragiați împreună. Mai mult sau mai puțin pregătiți să ne sacrificăm pentru ceilalți sau să ne sacrificăm semenii. Infernul sunt ceilalți. Uneori, arareori, infernul ne suntem chiar noi înșine. Doar pentru omul de consum e absurd să te devorezi pe tine însuți. Când rezervele de hrană (spirituală) s-au epuizat, nu ezităm să ne mâncăm între noi. Mistuind, ne mistuim.

Să nu ne pese de cei ce ne numără orele, zilele, secundele – Covidul ne numără cuiele de la sicriu (crucea din lateral scenă stânga, care văzută din public este scenă dreapta). În absența inamicului invizibil, nu ne-am mai fi dat seama că nu putem avea dușmani. Ceea ce nu înseamnă că toți ceilalți ne sunt prieteni. Nu iubim tot ceea ce nu urâm și nu urâm tot ceea ce nu iubim. Indiferența de celălalt e dominantă (lejeritatea mizanscenei). Critica unei societăți consumist-corporatiste nu mai constituie actualitatea interpretărilor posibile ale piesei. Poate globalizarea să mai însemne ceva sub noua paradigmă. Și paradoxurile iubirii de om, în era digitală.

Aș încheia cu versurile lui Aurel Brumă din Plecând, am să rămân. Cartea filologilor – Iași – 64/69, pe care o coordonează, alături de Ion-Horia Bîrleanu, la care colegii de generație contribuie cu texte, promoția reunindu-se în contextul pandemiei într-un mod inedit: ”Atâta tot și e prea mult/ și este/ cuvântul azimă muiată-n vin./ Prietene, de mine îmi e teamă/ că am să plec și totuși să rămân.” Prin cuvânt ne întâlnim. Iar prin amintirile pe care le edificăm în ceilalți, rămânem. Chiar dacă plecăm.

 

 

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2020/09/paradoxurile-iubirii.html