Dacă viața ar fi asemenea unei scene de teatru, atunci omul nu ar putea fi decât actor sau spectator. Metafora vieții ca teatru, în sensul scoaterii din context a replicilor lui Jaques din As You Like It de William Shakespeare, conduce la o interpretare prejudiciată (”Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii sunt actori”). Drept consecință a unei extrapolări și a unei atribuiri improprii. Nu Will a susținut că viața e o scenă, iar toți oamenii actori; textual, e vorba de vârstele omului, de la prima și până la cea de-a doua copilărie, concepute ca roluri, pe care omul-actor le joacă, intrând și ieșind în mod repetat din scenă, întregul periplu culminând cu ultima scenă care cufundă totul într-un heblu al uitării.
Reputați regizori au transformat metafora în soluție scenică, în mizanscena
altor piese decât cea în care metafora apare explicit (Macbeth, în regia lui Luk Perceval), valorificând partea care se
referă la intrările și ieșirile din scenă (”All the world’s a stage,/ And
all the men and women merely players;/ They have their exits
and their entrances”), accentuând latura umană a actorului, transformând spectacolul în
meditație despre viață și moarte. Următorul pas a fost acela de a răsturna motivul
lumii ca teatru prin cel al teatrului ca lume. La limită, spectatorii sunt
actori, iar actorii – spectatori în oglindă. Scena irupe de viață (Detalii naive, total lipsite de profunzime
din viața și moartea unor spectatori, regia: Radu Afrim).
Inevitabil, ești un personaj (character)
într-un scenariu (plot) și înțelegi
evenimentele contingente (acțiunile, dar și rostirile umane) în relație unele
cu altele, întrucât toate acestea constituie respectivul scenariu. Lumea poate
fi comparată cu o pânză de sensuri care se țese încontinuu, dar care se schimbă
de la o cultură la alta și de la o perioadă istorică la alta (conversația lumii
omului). Povestea (story) noastră sau
narațiunea care reprezintă viața noastră nu pleacă de nicăieri și nu tinde spre
vreo concluzie: începe pentru fiecare dintre noi în momentul în care intrăm în
conversația înțelegerilor și a interpretărilor umane și se sfârșește printr-o
ieșire bruscă din scenă. Nu e absolută, ci relativă. Nu începe cu formula
necondiționată ”La început (ab initio)…”, ci cu formula condiționată ”Odată ca niciodată…”. Nu se încheie cu o
formulă necondiționată, ci conduce mai departe spre o altă poveste. Oamenii nu
sunt decât naratorii poveștii vieții lor. A trăi devine posibil prin storytelling, ca storyteller al propriei vieți. Spunându-și povestea, oamenii nu fac
decât să interpreteze lumea și circumstanțele contingente ale vieții lor în
termenii conferirii de răspunsuri la situații anume, revelându-se astfel pe ei
înșiși, alegându-și în mod liber acțiunile, fie ca pe niște anticipări ale unor
satisfacții, fie ca pe niște întreprinderi de actualizare și reactualizare de
sine. Într-un continuu joc al (de)voalării și dezvăluirii de sine.
Omul ca spectacol supraviețuiește propriei povești, odată ce aceasta începe
să fie spusă de ceilalți. Odată ieșiți din scena vieții, oamenii zăbovesc în amintirea
celor ce i-au cunoscut sau persistă în remușcările celor ce i-au ucis. Trăiesc
și mor într-un scenariu fără final, prin amintiri și emoții pozitive, respectiv
negative. Pot fi uciși în mod simbolic de cei ce i-au disprețuit și trăiesc
prin memoria celor ce i-au prețuit. Dar nu revin în scenă, odată exitul produs.
Omul ca spectacol nu e nici actor și nici spectator.
Am căutat în permanență omul din spatele actorului ori din spatele
regizorului, gândirea ce se degajă din spatele constructului spectacular. De
cele mai multe ori, omul din spatele actorului poate deveni el însuși personaj
sub bagheta regizorului. Am pus preț pe corespondența dintre om (convingeri,
experiențe, preocupări) și opera sa, dintre teorie și practică. Mai mult, dintre
a ști și a spune, dintre a fi și a avea. Un regizor sincer nu ezită să își
spună povestea prin intermediul spectacolului pe care îl creează.
Ideea spectacolului deplin, deopotrivă implicare și detașare, mă fascinează
de foarte mulți ani și străbate ca un fir roșu, în cronici, evocarea
spectacolelor vizionate. Sub lupă, spectacolele sunt mai mult sau mai puțin
izbutite în funcție de aspirația spre ori atingerea, sub anumite aspecte, a armoniei
dintre detașare și implicare. Datorită apelului la subconștient în crearea
rolului (inspirației), implicarea și detașarea spectaculare pot să coexiste
într-un tandem reușit în economia unui spectacol. Victoria unei montări nu constă
în proiecții ingenioase și nici în artificii iscusite, deși până și acestea pot
face obiectul analizei din perspectiva relației dintre implicare și detașare,
ci în dozarea exemplară a detașării și implicării spectacologice.
Dacă omul ca spectacol nu e nici actor și nici spectator, atunci în modul
cel mai fericit exprimă armonia dintre detașare și implicare. Descoperim echilibrul
dintre detașare și implicare la Florin Faifer, omul și scriitorul, generatorul
”efectului F.F.”, criticul și omul ca spectacol deplin. Spunând povestea atâtor
scriitori, dramaturgi, memorialiști, personaje etc., desăvârșitul companion
Florin Faifer se rostea pe sine. Rostindu-se pe sine, narând, interpreta lumea
și pe ceilalți. Într-un continuu joc al revelării și (ne)disimulării.
De altfel, în evocarea personalității lui Florin Faifer la ”Vocile memoriei”
(Radio România Cultural, 13 septembrie 2020), Nicolae Mecu observă cum farmecul
stilistic conferă unicitate scrierilor criticului, acesta abordându-și
subiectele (obiectele de studiu) deopotrivă cu înțelegere (empatie) și cu
detașare (ironie, umor), ajungându-se la o extraordinară combinație de
participare empatică și detașare producătoare de ironie și de umor fin. În
continuarea aceleiași evocări, Nicolae Mecu insistă asupra faptului că profilul
omului nu îl contrazice pe cel al scriitorului. De o desăvârșită delicatețe, în
același timp un iscusit moralist, Florin Faifer își examina semenii în același
mod în care se apropia de figurile literare, cu empatie, dar și cu detașare, cu
afecțiune, dar și cu ironie.
https://dyntabu.blogspot.com/2020/09/viata-ca-teatru-omul-ca-spectacol.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu