Microteatrul a apărut în anii 2000 (cel mai probabil 2009, din ceea ce s-a
consemnat) în Spania și a fost preluat și în Statele Unite. Inițial, se creau
spectacole foarte scurte, destinate spațiilor neconvenționale, în aer liber,
fără decoruri pretențioase, iar acestea transmiteau mesaje social-politice. În
contextul aderării la noua formulă a microteatrului, teatrul nu mai e un lux
care să se adreseze elitelor culturale, ci vizează omul obișnuit, interesat de
actualitatea politică a timpului său, care poate ajunge la teatru din
întâmplare și cu scopul de a se destinde.
La Teatrul Avangardia, piesele de microteatru sunt scenete filmate cu o
durată de aproximativ 20 de minute. Este menținut contextul în sensul că, în
societatea corporatistă, cosumeristă, digitalizată, o persoană care lucrează
online își poate asigura o pauză de relaxare prin doar câteva click-uri și
operațiuni virtuale (accesarea site-ului de microteatru, selectarea piesei de
vizionat, achiziționarea online a biletului, introducerea codului și vizionarea
propriu-zisă). Sunt disponibile în special comedii sau microspectacole cu
suspans, dar se anunță și drame ori spectacole ancorate în realitatea
vremurilor pe care le trăim.
Pe de o parte, se poate în mod lejer evada din realitatea cotidiană, pe de
altă parte, pot surveni spectacole care să sucite întrebări și să adreseze
probleme cu privire la anumite aspecte ale timpului. Cu cât spectacolele din a
doua categorie vor fi mai numeroase și mai conștient create, cu atât omul comun
va deveni mai informat, mai vigilent și mai critic. La un click distanță de
simpla distracție, respectivul click fiind de cele mai multe ori efectul
hazardului, regăsim nevoia de cunoaștere a omului contemporan.
Abonarea la un newsletter permite informarea cu privire la noile apariții
în materie de microteatru la Avangardia. Cea mai recentă producție, Bărbatul de la masa de alături (de
Virginia Sánchez, cu Șerban Gomoi și Alex Conovaru, regia: Ricard Reguant) este
o comedie de anticipație realistă sau mai puțin (realistă) în funcție de
construcția psihoculturală a fiecăruia, nu lipsită de suspans.
Decorul cochet al cafenelei prezintă câteva din elementele ce mențin
nostalgia după atmosfera intimă dintr-o cafenea ori ceainărie șic, ca cele pe
care obișnuiam să le frecventăm fără reținere înainte de pandemie (cărți,
reviste, mașini de cusut, ceasul de perete, ușor retro, fereastra tip vitrină)
și câteva elemente în plus (cărți pe perete, expuse pe umerașe de haine, două
mese distanțate social, ceasul care arată ba ora filmării, ba timpul de
vizionare, ticăind enigmatic și satisfăcând nevoia de mister în vremuri extrem
de ciudate și foamea de detalii a criticului). În acest decor, se întâlnesc
două personaje (tatăl și iubitul fiicei sale, un altfel de dandy) și nimeni nu
e, de la început și până la sfârșit, cine pare a fi.
Jocul actorilor se modifică pe măsură ce dezvăluie tot mai mult din
identitatea personajelor creionate, lăsând loc interpretării, înainte de revelarea
intrigii. Astfel, reluând firul tramei, aspecte care ar fi putut trece
neobservate dobândesc importanță și se dovedesc a fi esențiale ulterior (bărbatul
în vârstă de la masa de la fereastră, nu întâmplător poziționat cu spatele la
fereastră și cu fața la viitorul interlocutorul pe care îl observă și, se va arăta
în continuare, urmărește/așteaptă, își soarbe cafeaua cu rapiditate, evident
iritat; tânărul își bea cafeaua pe îndelete și răsfoiește o revistă și e
realmente deranjat de intruziunea celuilalt bărbat care ba pare a-i face
avansuri prin întrebări care îl deranjează, ba pare a-i citi destinul în
cafeaua insuficient zețuită).
Cel mai probabil tânărul așteaptă o fată, dar în locul acesteia vine tatăl.
Deoarece tatăl îl consideră pe tânăr nepotrivit
pentru fiica sa din anumite motive (în ciuda dragostei declarate cu ostentație,
tânărul o înșală pe fiica bărbatului și are motive de nemulțumire pe care le-ar
ascunde în fața unui străin reprezentând societatea, nemulțumiri precum bustul
nu foarte proeminent, inhibițiile sexuale ale fetei) insistă să îl îndepărteze
de aceasta. Soluțiile regizorale (recurgerea la jucării de pluș, simboluri
falice, folosirea acestora într-un mod grotesc) sunt chiar mai dramatice decât
solicită situația.
Bărbatul adult recită dintr-un poet necunoscut tânărului, care ar putea fi
el însuși, dar nu e (versurile îi sunt atribuite lui Rafael de León) și poartă cu sine o durere ascunsă, o
tristețe a cărei cauză ne e dezvăluită abia la final. Îi spune tânărului
răspicat lucruri despre el însuși, detalii pe care cel din urmă le respinge cu
vehemență, protestând. Foarte greu oamenii acceptă că cei ce sunt în realitate
și imaginea de sine pe care și-o construiesc pentru ceilalți pot să difere
radical. Uneori, părerea despre sine și orgoliul nu îi lasă să fie sinceri nici
cu interlocutorul și nici măcar cu ei înșiși. Motivul pentru care bărbatul îi
tulbură liniștea lui Adonis e lesne de înțeles, dorește ca fiica lui să fie
lăsată în pace de minunatul seducător, pentru ca nici ea și nici el să nu sufere
mai departe. Dintr-un cetățean onorabil deranjat de un maniac într-o cafenea, care
repeta întruna versuri precum ”Scuzați-mă, domnule, ați putea să-mi dați foc?”,
tânărul e demascat ca fiind un Don Juan de duzină. Un subtil schimb de roluri se
petrece, de la începutul și până la sfârșitul comediei cu implicații
psihologice, între uruguayanul șarmant și cinic, iubitul fetei, și tatăl, cel care
îi vrea binele cu adevărat, între realul maniac și adevăratul abuzator, între victimă
și torționar, cu delicioase preluări ale puterii în jocurile de putere care
intervin, între cei doi, tată și iubit, în conversația din micuța cafenea.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2020/09/comedie-cu-microteatru-la-avangardia.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu