Nu îmi mai permit în actualul context pandemic să vă îndemn să fiți buni. Pentru că mă uit în jur și observ că oamenii buni au cam dispărut. Sau – dacă au dispărut – nu au fost niciodată acolo. Însă nu voi înceta să vă călăuzesc privirea spre frumos, iar astfel poate măcar cineva se va descoperi vreodată pe sine, într-o relație reală cu celălalt.
În acest sens, What
we are today will change tomorrow (WATWCT) ar putea părea
o utopie. Prin frumos, prin
artă, două dansatoare se descoperă pe sine, își revelează propria
corporalitate, respectiv propria feminitate, ajungând, prin improvizație, dar
și prin improvizație dirijată, la un nivel înalt de empatie, la exprimarea unei
relații interumane autentice, la final de performance.
Raportul dintre Beatrice Volbea și Alexandra Vieru e de tipul unei
oglindiri răsturnate, cu pendulări permanente între talent și efort, maturitatea
și candoare, impulsivitate și autocontrol, fără ca vreuna dintre cele două să
dețină vreo calitate în absența partenerei scenice. De aici, rezultă o
coregrafie fizicalistă, o abordare a
dansului prin intermediul teatrului fizic, inițial confruntarea celor două
personalități/corpuri (trupuri) fiind una destul de violentă, cu sublimări pe
parcurs, dar mai ales în final.
Mi-e greu să cred în ideea de improvizație totală susținută de producători,
dat fiind faptul că performance-ul are o structură, putând fi identificate
câteva momente, ușor detectabile și bine delimitate. Cu toate că, uneori, se
lasă iluzia spațiului gol, invadat de lumină și sunet, în așteptarea
protagonistelor, creându-se o anumită atmosferă. Numai că și acesta e tot un
moment în performance. Probabil, într-un format predeterminat se insinuează conținutul
de fiecare dată inovator, rețin doar conceptul – imposibilitatea repetării unei
reprezentații ca fiind unul cel puțin interesant, deși nu l-am probat (am
vizionat doar înregistrarea premierei de la Teatrul Stejar, cu prilejul
proiecției organizate în aer liber, în spațiul Substance, curtea interioară de
la Art + Design).
Am reținut raportul de forțe de la început, jocurile puterii, lupta
trupurilor înlănțuite ori dezlănțuite, iar în desprinderea trupurilor, în
spațiul dintre cele două corpuri, survine conștiința prin cuvânt. Din nou, mi-e
greu să cred cele susținute de producători că replicile sunt inventate în
cadrul performance-ului deoarece, concrete ori lirice, sunt excelent
poziționate. Conceptul respinge, desigur, o conștiința coregrafică diriguitoare
și susține ideea de parteneriat între coregraf și performeri, coregraful
conferind spațiul mintal, ideatic în care un conținut original, dar mai ales
propriu să poată fi creat de performeri, în termeni de mișcare scenică, pași de
dans, tipologie coregrafică și miză scenică (dansul care semnifică, dansul prin
care se comunică idei, emoții și prin care cele două protagoniste comunică, dansul
ca spectacol). O coregrafie în care și prin care performerii se (re)găsesc pe
sine, absorbind din energia celuilalt, devenind mai mult, mai puțin decât ei
înșiși, decât celălalt, egali cu sine.
De altfel, la un moment dat, dansatoarele își dau una alteia indicații de
regie coregrafică, de mișcare care le execută succesiv (slow, fast, medium
slow/fast, super slow/fast). Aici se simte spontaneitatea, cum încearcă să se
pună una pe cealaltă în dificultate, reușind de fiecare dată să iasă cu brio
din impasul improvizației coregrafice. În realitate, cele două partenere
scenice se susțin reciproc foarte mult una pe cealaltă, având energii complementare.
Ele se completează sub mai multe aspecte, coregrafa Andreea Novac mărturisind
că le-a ales tocmai pentru diferențele dintre ele, pentru a-și putea împlini
conceptul. Două energii opuse, cel puțin diferite, care se resping, se atrag,
iar în cele din urmă se armonizează și empatizează – semnifică prin dans
Beatrice Volbea și Alexandra Vieru.
Despre muzică se susține că e la fel de ad-hoc, urmând sau anticipând dansul, în orice caz susținând mereu dansatoarele în demersul lor de căutare de sine prin confruntări urmate de (re)întâlniri lirice. Mai spun producătorii că e despre cum fizicul determină psihicul și viceversa. Într-adevăr, dacă despre asta e vorba, în permanență corpurile nasc sensuri și semnificații. Iar sensurile la care se ajunge prin dans se repercutează asupra corpurilor, fie că avem de a face cu efecte de bumerang (reveniri), fie că avem de a face cu mișcări noi ivite din senzații, idei și emoții noi, fie că se schimbă obiectul de lucru (modificările se exercită asupra spectatorului).
Cele două se privesc, foarte
de aproape, în imposibilitatea unei vederi autentice lupta e acerbă, atunci
când se desprind intervin deopotrivă conștiința, replica și nostalgia
corporalității, se produc reîntâlniri și regăsiri. Iar în final, cele două
dansatoare se privesc pentru prima dată cu adevărat și vorbesc despre sine și
una despre cealaltă, intuitiv, empatic, cu foarte multă simpatie. Din
întâlnirea trupurilor contorsionate se ivește o relație interumană autentică,
lucru care e posibil, cel mai probabil, și în sens invers. Armonia sufletelor
frumoase se răsfrânge asupra corporalității.
(What we are today will change tomorrow, cu: Beatrice Veronica Volbea, și Alexandra Vieru, compoziție și producție audio: Eduard Draude de la Avangarda, proiect dezvoltat de coregrafa Andreea Novac, aparținând programului de rezidențe Placebo, inițiat de Teatru FIX, vizionare găzduită de Art + Design, Iași, 27 septembrie 2020)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/cu-cat-mai-rau-cu-atat-mai-bine-watwct.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu