Unchiul Vanea, lecturat scenic și regizat de Claudiu Goga, este un dublu statement susținut de actorii ieșeni, pledând pentru normalitatea teatrului (redeschiderea teatrelor) și pentru revenirea la teatralitate. Cred că am acumulat cu toții mult prea multe temeri, tristeți, nevroze, drame, iar lucrul acesta a început să se vadă. Și brusc, un spectacol teatral prin excelență, în două părți, vizionate în două zile diferite, ne-a redat speranța că totul va începe să conteze din nou. Nu cu mult diferit era discursul lui Cehov când personaje izolate în peisaje rurale ori zone provinciale caută să evadeze ori să dea un sens propriei existențe prin muncă, dragoste, credință, să-și descopere menirea și să spere la propria salvare.
Claudiu Goga lucrează scenic cu spirit de geometrie (turnanta, funcționalitatea
ireproșabilă a elementelor din care se compune decorul, scenografia nu atât minimalistă,
cât esențializată – samovarul, sticlele, masa de lucru, cel mai probabil o masă
de dulgher, scândurile), iar în ghidarea actorilor cu spirit de finețe (detalii
gestuale de mare rafinament, mimica nu doar lucrată cu ingeniozitate, ci și
trăită din rărunchi, un subtil acord între exterioritate și interioritate). Actori
care își dau, după atâta timp, în sfârșit, măsura (monologuri dramatice la
rampă sau cu ieșiri din convenția teatrală, în avanscenă sau printre
spectatori).
În spatele constructului scenografic se întrezărește o altă scenă (folii ce
acoperă candelabrul, dar și alte piese de mobilier, iar la final întregul
spațiu scenic, scândurile folosite ca decor, denumirea la vedere a părților
stângă, respectiv dreaptă, denumiri înscrise cu creta pe pereții de fundal, grădină
și curte, reflectoarele ce coboară din podul scenei). Sensul acestei
scene provizorii care o dublează pe cea reală ni se dezvăluie abia la sfârșit,
când pe prompter apare un mesaj aparent neutru despre declararea stării de
pandemie pe 11 martie 2020 și închiderea teatrelor, dar mai ales când actorii,
aceiași actori care au jucat nărăvaș în ambele seri, își pun o mască pe față la
aplauze.
Lumea nu este și nu a fost vreodată închisă cu adevărat, ci aceasta nu-i
decât un work in progress. Mai clar
ca niciodată îmi e că se duce o luptă, dar aceasta nu reprezintă războiul meu,
lupta noastră. Iar teatrul nu are cum să dispară. Pentru că teatrul face ca
brusc totul să reînceapă să conteze. Iar acest statement îmi pare cu atât mai puternic cu cât actorii ieșeni joacă
așa cum parcă niciodată nu au făcut-o mai bine, din inimă. Cu toată puterea lor
sufletească și învredniciți, își reclamă drepturile de a fi pe scenă, acolo
unde se râde cu sughițuri și se plânge cu lacrimi, se scurg picături de sudoare,
se bea din același pahar, se urlă din toate puterile, dacă așa de tare e trauma
umană reprezentată, redată și/sau trăită. Sub toate aceste aspecte, spectacolul
este un statement pentru libertatea
de expresie a actorului pe scenă, în vremuri de pandemie, distanțare socială și
protecție prin utilizarea unei măști chirurgicale.
Este deopotrivă un spectacol de regizor, glisând spre cel de actor, în
sensul că are valoare teatrală atât în ceea ce privește viziunea și constructul
regizoral, cât și prin aportul incontestabil al actorilor. Statement-ul este unul regizoral, împărtășit și susținut de actori
prin talent și efort. Este un spectacol dens, dinamic și extrem de dramatic. Autentic,
cu momente care îți rămân întipărite în minte. Cu un fin balans spre
cinematograficul scenic care, precum orice excepție care nu infirmă regula, întărește statement-ul
teatralității. În permanență scena e plină, chiar și atunci când doi actori au
un moment în prim-plan, chiar și atunci când, în planuri care alternează, cu
stop-cadru, actorii umplu scena la propriu. Cât privește statement-ul redeschiderii teatrelor și al revenirii la o stare de normalitate în teatru
(în ciuda vremurilor anormale pe care le traversăm), acesta e ambiguu în prima
seară, clarificându-se la finalul celei de-a doua, când ai o nouă privire asupra
anumitor gesturi.
Cu freamăt, este reactualizat Cehov. Tăcerile devin urlete, suspinele –
vuiete. Nefericirea umană dă în clocot. Forța de expresie a actorilor,
explicitările gestuale, mimica este de nedescris. Uneori existența doare atât
de mult încât devine de nesuportat, iar această idee este redată în varii
moduri (țipătul sfâșietor al Adei Lupu și al Petronelei Grigorescu din finalul
primei părți, chiuiturile nefirești ale lui Cosmin Maxim ori ale lui Doru
Aftanasiu din scena beției, corpul chircit, contorsionat al lui Constantin
Pușcașu din partea a doua, crizele psihologice excelent construite, temperanța și
stăpânirea cu care joacă Pușa Darie, ascunzând parcă o mâhnire prea adâncă
pentru a mai putea fi exprimată, sobrietatea lui Teodor Corban, contrapunctând
zbuciumul celorlalți, având desigur și el în vedere momentele de rătăcire ale
personajului său, închiderea în sine și-n nenorocire a personajului Mihaelei
Arsenescu Werner).
(Unchiul Vanea de A.P. Cehov,
regia și versiunea scenică: Claudiu Goga, distribuția: Constantin
Pușcașu/Vanea, Petronela Grigorescu/Sonia, Cosmin Maxim/Astrov, Teodor Corban/Serebreakov,
Ada Lupu/Elena Andreevna, Mihaela Arsenescu Werner/Voinițkaia, Pușa
Darie/Marina, Doru Aftanasiu/Teleghin, scenografia: Corina Grămoșteanu, coregrafia:
Vlad Mărculescu, lupte scenice: Dumitru Năstrușnicu, premiera: 23 și 24
octombrie 2020, Sala Mare, TNI)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2020/10/si-brusc-totul-reinceput-sa-conteze.html
Vorbe multe...puțin Cehov.
RăspundețiȘtergere