Am urmărit cu interes, pe data de 16 decembrie, filmul documentar ”1989. Jurnalul unei Revoluții” despre spectacolul de teatru ”Jurnal de România. 1989”, ambele în regia lui Carmen Lidia Vidu, ambele realizate la TNB, la 31 de ani de la eveniment. Nu am vizionat spectacolul de teatru documentar care constituie un punct de plecare pentru film, însă dețin câteva imagini asupra Revoluției române din 1989, ca despre orice alt spectacol, la supermarket, pe stradă, apoi, cel mai important, acasă, la televizor. Așa cum mi s-a întipărit ulterior în minte, după ce am văzut urmele de gloanțe din pereții clădirilor dinspre Piața Victoriei (Operei) din Timișoara, mai târziu acoperite, placa comemorativă de la Catedrala Mitropolitană din Timișoara, dar și diverse alte reactualizări sub formă de film/teatru documentar, revizionări sau revizitări ale evenimentelor din 1989.
Carmen Lidia Vidu are o presupoziție interesantă: negarea Revoluției române
presupune negarea dreptului și implicit a curajului unui popor, al poporului
român, de a ieși în stradă și de a schimba regimul politic. Prin urmare,
regizoarea decide să afirme, prin demersul său, Revoluția română din 1989. Nu o
afirmă însă în mod absolut, nici nu ar avea cum, ci doar plecând de la această
presupunere de bun-simț care dă dreptul unui popor de a-și revendica rațiunea,
luciditatea, drepturile, curajul.
În rest, Revoluția din 1989 rămâne cel mai sângeros moment al căderii
regimului comunist din Europa de Est, un eveniment lipsit de grație (spre
deosebire de renumitele revoluții de catifea), mai mult, de o grozavă barbarie,
un eveniment ieșit din comun prin caracterul său crud și sângeros, barbarismul
vizându-i atât pe cei ce au fost victimele evenimentului, cât și pe călăi sau
torționari. În opinia regizoarei, toți deopotrivă au fost oameni, iar aceasta
încearcă să dea curs, prin intermediul personajelor interpelate, unor
perspective avizate, dar obiective asupra evenimentului care a avut, fără
îndoială, un pronunțat caracter teatral. Exceptând poate moartea unor tineri
care nu încetează să surprindă în mod neplăcut, într-un sens, sacrificiu,
într-un altul, fratricid, dincolo de revoluția din fotoliu, de la televizor, și
care nu are nimic teatral. În același timp, din întâlnirea istoriei obiective
cu perspectivele subiective, evenimentul e impregnat de note personale.
Filmul despre un spectacol de teatru amestecă în discuție amintirile
personale ale unor oameni, dintre care unii au luat parte direct din studioul
de televiziune la eveniment (Ion Caramitru), contribuind în mare măsură la
realizarea sa artistică, alții doar au trăit în vremea comunismului și au ceva
autentic de împărtășit (actrița Florentina Țilea, micuța recitatoare și
interpretă, pionier și copil obedient, și tatăl acesteia, Constantin Țilea,
fost solist în Corul armatei), cărora în cea mai mare măsură le repugnă
umilința din timpul regimului comunist, capetele plecate, tăierea elanurilor
spre demnitate umană, dar și lașitatea manifestată în timpul regimului și nu
numai (Oana Pellea), apoi cercetători CNSAS (Germina Nagâț, Andrei Ursu),
istorici (Dennis Deletant), fostul procuror militar Dan Voinea, la care se mai
adaugă mărturiile actorului Daniel Badale sau ale fostului cadru militar Mihai
Avătămăniței, cel din urmă povestind o anecdotă cât se poate de reală despre
cum l-a cunoscut pe Nicolae Ceaușescu, în timpul unei vizite la Canalul Dunăre
– Marea Neagră, când a fost simulată finalizarea Canalului, chiar și despre o
invectivă de-a Elenei Ceaușescu.
Mărturiile unor istorici sau cercetători le clarifică pe cele ale actorilor
ce-și amintesc de copilărie sau de prima tinerețe, interesând atât evenimentul
Revoluției cât și anii care i-au precedat sau urmat. Istoria obiectivă se
intersectează cu cea subiectivă, cea mai importantă filă a istoriei o scriu cei
ce pot depune mărturie cu privire la timpurile pe care le-au trăit,
conștientizat și care le-au influențat destinele. Viața celor care au prins
anul 1989 a fost iremediabil schimbată de evenimente și, fără a o cataloga ca
fiind mai bună sau mai rea decât ar fi putut fi, aceasta ar fi fost fără
îndoială alta, adică altfel, dacă Revoluția nu ar fi avut loc. Față în față cu
destinele lor paralele, actorii, ca oameni, cercetătorii sau istoricii,
reprezentanții unei poziții mai obiective, ai istoriei oficiale, scrisă în
documente, dau seama împreună de ceea ce cu toții cunoaștem într-o formă sau
alta ca fiind Revoluția din 1989.
Până acum, s-au lansat replici dure, îndrăznețe cu privire la evenimentul
din 1989, de aceea formula aleasă de Carmen Lidia Vidu, alternând mărturii
oficiale și subiective, fără să-și propună o istorie de manual,
non-interogativă, lămurind anumite chestiuni prin intermediul interviurilor,
fără să intervină ea însăși în demersul documentar, totuși destul de blândă ca
tonalitate, este una sub semnul posibilului și care lasă foarte mult loc
viitorului. Negând Revoluția din 1989 prin formule mai adecvate poate de a o
numi, am nega într-adevăr posibilitatea ca oamenii, ieșind în stradă, mergând
la vot, exercitându-și drepturile civice și pe cele prevăzute prin legi și
proclamări, să schimbe ceva, ceea ce nu e de dorit.
Sub semnul lui ”totul e regie” ori al lui ”totul e regizat”, nu mai putem
interveni în ordinea lucrurilor și, luând ca punct de reper ”Revoluția din
1989” ca fiind ”evenimentul prin care Reality TV a devenit realitate politică”,
intrăm într-un alt soi de fatalism mioritic. De aceea poate (sau pentru a
păstra moderația unor producții realizate de un teatru de stat), ceea ce nu se
spune, întrebările la care nu se răspunde decât fragmentar, accentul pe
realitatea subiectivă, și nu pe cea obiectivă, absența unor clarificări
definitive, lasă loc manifestărilor libere, posibile și viitoare ale oamenilor
în sfera politică, inclusiv prin manifestații, chiar dacă, de cele mai multe
ori, intervențiile lor arbitrare ar putea să coincidă cu sau să se suprapună
peste anumite conjuncturi istorice. Celor ce nu cred în zodii li se mai acordă
o șansă de a crede în revoluții.
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu