Performance-ul integrează discuția despre generația Y, a milenialilor (24-39 de ani în 2020), asociați cu snowflakes, tineri sensibili, critici, cu atitudine și care-și revendică drepturile în orice situație, dorind să schimbe mereu lucrurile, în permanență dinamici și nemulțumiți, energici, dar prin aceasta și nevrotici, într-un demers metateatral.
Așa cum viața noastră este rodul hazardului, și teatrul se bazează în mare
măsură pe improvizație dirijată. Fiecare scenă este jucată în funcție de o
ruletă care se învârte, dictând tonalitatea scenei – ironică, serioasă, hazoasă
–, subiectul (despre ce ar trebui să fie, relații de cuplu toxice, violență, aprecierea
lucrurilor simple, sex, amintiri, admiterea la facultate, fidelitate,
mediocritate, nevoia de stabilitate financiară, așteptări etc.), registrul de
joc. Realitatea și ficțiunea se întrepătrund în relatări, amintiri, dezvăluiri.
La vedere e constatat statutul hibrid al montării, numit ironic și spectacol,
și performance și show, în succesiune.
O prefață despre regulile de respectat pe durata reprezentației reia
binecunoscutele mesaje care preced orice reprezentație artistică și le
exagerează. Poziționați în fața microfoanelor, cei trei performeri stabilesc
termenii și condițiile pentru ca reprezentația să poată avea loc. Pe lângă cele
binecunoscute (fotografierea sau filmarea strict interzise pe durata reprezentației)
și pe lângă cele ce au legătură directă cu pandemia (dezinfectarea prealabilă,
purtarea măștii, respectarea distanțării), mai sunt și altele (evitarea
deplasării, abținerea de la comentarii cu voce tare), apoi sunt integrate și
chestiuni care au legătură cu mijloacele folosite într-un spectacol (spectatorul
să se angajeze în vizionare dând dovadă de atenție activă, fiind însă strict
reflexiv, să facă uz de funcția participativă, însă doar atunci când i se
solicită în mod expres acest lucru, cel de-al patrulea perete etc.).
Contractul actorilor cu spectatorii este negociat (spectatorii au anumite
așteptări de la actori, actorii de la spectatori) în termenii clari și preciși
ai unor servicii corelate care vin în întâmpinarea unor nevoi (de destindere,
amuzament, distracție). De respectarea regulilor depinde oferirea serviciilor
promise, iar spectatorului i se mai aduce la cunoștință că drepturile
intelectuale asupra conceptului aparțin producătorului. În același timp,
spectatorul este prevenit că ușa rămâne deschisă pe parcursul reprezentației.
Și acestea fiind zise… lasciate ogni
speranza e îndemnul clar pentru cei ce decid să ia parte la performance.
Pe de o parte, e vorba de așteptările spectatorului care ar trebui lăsate
la ușă. Așteptările nu fac decât să încurce, un spectacol nu poate fi receptat
potrivit grilei cu care te poziționezi din scaunul roșu (lectura piesei,
prejudecăți culturale, alte montări ale aceleiași piese), ci actul teatral ar
trebui să guverneze și să deschidă un nou orizont, fie că te trece ca spectator
prin emoții negative (frică, tristețe, furie) sau discutabile (milă), despre
care grecii au descoperit ca ar avea efect purificator, eliberator, dar și
emoții pozitive (bucurie). Pe de altă parte, e vorba de speranța care în viață
iarăși nu face decât să te poziționeze într-o direcție greșită, prea mult către
viitor, și prea puțin orientat spre prezentul pe care îl trăim.
Regăsesc această parte introductivă mai interesantă decât scenele în sine,
care oricum nu se pot povesti. În același timp, sunt introduse în spectacol și
alte momente care fac de regulă parte din ceea ce se petrece în urma vizionării
unui spectacol; de pildă, e simulată o discuție cu publicul, când compozitorul
adresează întrebări, iar performeri răspund. Se mai clarifică o serie de
chestiuni cu acest prilej: un performance nu trebuie să aibă o temă anume, așa
cum nici viața nu e într-un fel, fără a fi în egală măsură și în altul; orice situație,
întâmplare, personaj, om etc. au o față și un revers de monedă, nu sunt nici
negative, nici pozitive ca atare. Tot atunci, în cadrul momentului trecut în
revistă, este adus în discuție și publicul țintă, generația Y, care aspiră
mereu să schimbe lumea și lucrurile.
Înscenat și totuși centrat pe ideea de hazard și improvizație,
performance-ul celor de la Reactor nu are cum să fie foarte coerent și nici
prea sistematic nu e. Momentele sunt jucate, probabil că a doua oară nu ar mai
arăta exact la fel, și nu neapărat din rațiuni de ruletă, ci pentru că nu se
insistă pe caractere precis construite, ci pe improvizație. Unele asemănări vor
exista cu siguranță pentru că în mare parte din momente actorii investesc emoții,
amintiri și experiențe proprii, fără așteptări, cel mai probabil. În termeni
economici e discutată teatralitatea: servicii oferite, nevoi de satisfăcut,
satisfacții împlinite. Ruleta ar putea genera la un moment dat, ludic, dar
precis, cum numai hazardul poate fi, programul optim pentru ca echilibrul
dintre așteptările spectatorului și cele ale actorului să se realizeze. Continuând
analogia dintre viață și teatru, hazardată e acțiunea umană în necunoștință de
cauză, dar poate că demersul este întotdeauna unul regizat, cauzat, chiar dacă
nu suntem în măsură să stăpânim toate datele de lucru, să anticipăm toate
mișcările posibile ale ruletei și să calculăm variatele în termeni de acțiuni
și consecințe.
Într-un final, performerii proiectează totuși așteptări de viață pentru
peste zece ani (cum ar fi așteptări de ordin profesional, stabilitate
financiară sau de cuplu, așteptări de ordin maternal). În același timp, se
răspunde la întrebări precum ”ce îți propui să nu mai faci”, ”să nu mai accepți”,
și e un punct de vedere care trebuie luat în seamă atent: pandemia ne-a făcut
pe toți mai intoleranți la nedreptate, am pierdut din toleranța la ambiguitate,
dar am câștigat la capitolul onestitate. Ipocrizia rămâne o dominată a
caracterului românului, alături de
lașitate, viclenie, lăudăroșenie, asumarea unor merite necuvenite etc.
Însă cei care iau în serios lucrurile învață să spună ”nu”, să aibă atitudine
critică, să fie atenți cu cine se însoțesc, să facă doar acele lucruri care
sunt în acord cu interioritatea lor, să caute soluții și răspunsuri în sine și
să se bazeze mai mult pe propria persoană.
Un anume rol terapeutic pare să fi avut demersul teatral al celor de la
Reactor, deoarece nu ne vine nici a râde, nici a plânge când auzim de asemenea
planuri. Rămânem sobri, calmi, armonioși, în voia calculelor de neprevăzut ale
hazardului. Începând de azi, peste zece ani, și pentru tot restul vieții
noastre am învățat… Începând de azi, peste zece ani, și pentru tot restul
vieții tale, tu ce așteptări ai?
(Tot restul vieții noastre, un
spectacol de: Sabina Balan [dramaturgie], Alin Neguțoiu [regie], Sabina Lazăr,
Răzvan Mîndruță, Ioana Stama [performeri], Alexandra Budianu [scenografie],
Alexandru Condurat [muzică], un spectacol produs în cadrul rezidenței Fresh
Start, ediția a IV-a 2020, un proiect cultural cofinanțat de AFCN și Primăria
și Consiliul Local Cluj-Napoca, Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca, vizionare
online, 18 noiembrie 2020)
Dana Țabrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu