Dramoletele cotidianului

 

Dramoletele din cel mai recent spectacol prezentat de Teatrul Mirage sunt astfel jucate de actori încât melodrama este transpusă în bizarerie, emoție, ironie, parodie. Practic, sunt situații scenice comice sau de un comic uneori grotesc, burlesc, alteori care implică crearea unei anumite atmosfere emoționale, dar nici nu se râde, nici nu se plânge. Pentru că unghiul de vedere e setat pe o focalizare rece, obiectivă, detașată. Pentru că cel puțin la început interpretarea actorilor are ceva din veracitatea de odinioară a Teatrului Ludic, chiar și pe parcurs aceștia sunt foarte atenți, conștienți, reflexivi la propriul rol, ceea ce nu înseamnă că nu au momente foarte reușite, coregrafice sau de joc efectiv, chiar dacă autocontrolul este mereu prezent. Mai au puțin până când să atingă acea aparență de firesc în spatele căreia stă foarte mult lucru cu sine însuși.

Cele șapte situații redate nu sunt construite tocmai realist, cu toate că decorul și proiecțiile nu conduc decât în foarte mică măsură spre fictiv, în cea mai mare parte sunt adaptate scenei construite. De aici rezultă în unele momente un contrast între stranietatea situațiilor și plasarea adecvată în mijlocul scenografiei constând din proiecție, decorul din scenă fiind extrem minimalist, sintetic, abstract (câteva cuburi cu care se jonglează). Foarte expresive sunt costumele și numai în unele ocazii sunt folosite alte elemente de recuzită.

Ideea vieții cotidiene de cuplu ca fiind banală, bazată pe obișnuință și o comunicare laconică, deși nu reprezintă o noutate, deoarece a fost dezvoltată teatral în fel și chip, în special în teatrul absurdului, atrage atenția în scena inițială prin neprevăzutul pe care cei doi actori (Florin Gorgos și Mălina Balcan) reușesc să-l construiască scenic. Ideea va fi reluată prin scene tot mai ciudate. Cuplul de la început e kinky doar în mura în care soțul se străduiește să întruchipeze un alt bărbat pentru a împlini fantezia soției de a-l înșela în mod paradoxal cu el însuși; efortul soțului de a se transpune într-un altul nu prea dă roade din cauza unor mici detalii, mici idiosincrazii femeiești. Tot un cuplu al cotidianului dramatic prin însăși platitudinea sa este cel a cărei conversație în fața televizorului se reduce la reluarea imperativului de a nu uita de nunta Ioneștilor din weekend, repetându-se două replici aproape ionesciene (ar putea fi o trimitere subtilă la teatrul absurdului); membrii cuplului au trăiri extatice pe cont propriu, activități independente unul de celălalt și, aproape că am putea spune, vieți paralele.

Dexteritatea actorilor este pe deplin etalată atunci când interpretează un cuplu în vârstă din mediul rural într-un context de o stranietate de neelucidat. Fără să ne punem prea multe probleme cu privire la intriga propriu-zisă, care cel mai probabil lipsește, nu ne rămâne decât să admirăm modul în care e redată inerția corporală, în timp ce partenerul mișcă trupul cataleptic și dă replicile în locul acestuia. Nu numai că cei doi actori joacă, în spectacol, foarte multe caractere diferite, dar acest moment este în mod special o mostră de măiestrie și e admirabil prin extravaganța sa. Nu mai puțin izbutite sunt momentele în care actorii dau dovadă de o foarte bună capacitate de a-și controla corpul, de abilități de mișcare scenică, echilibru și coordonare. Atât pe scena propriu-zisă, cât și pe ecranul din fața spectatorului unde se derulează, legând momentele între ele, imagini cu umbrele acestora în mișcare.

O contra ”Romeo și Julieta”, când personajul masculin scrie o piesă de teatru despre o poveste de dragoste cu final tragic, din care nu reții foarte multe detalii, dar îți rămân câteva imagini, banda izolatoare neagră lipită peste gura partenerului, derularea cu repeziciune a poveștii prin storytelling, faptul că îi vine și ei, după el, rândul să spună povestea, din propria perspectivă, numai că scena ajunge la final. Probabil o altă modalitate de a exprima faptul că doi oameni aflați într-o relație esențială pot trăi în lumi diferite, fără ferestre, fără punți de comunicare între ele, iar realitatea e percepută de fiecare în felul său propriu, cu propriile mijloace și contribuind la o estetică diferită a lumii. Câte cărți, atâtea caractere și mare e biblioteca ta, Doamne.

Deloc neobișnuită e dramoleta care are ca obiect dubla sinucidere eșuată a celor doi adolescenți. Am putea chiar spune că e un subiect comun. Lipsită de tragism, scena care se soldează cu moartea fetei este întrucâtva absurdă pentru că ea vrea inițial să moară dintr-o convingere, pentru a nu ajunge la o viață de cuplu comună, obișnuită, lipsită de comunicare, dar ajunge să moară aproape din greșeală, dintr-o ambiție fără rost. Împărtășind inițial aceeași convingere, dar mai puțin decis, băiatul rămâne în viață. Modul în care e regizată și jucată această dramoletă, fără patetism inutil, o scoate din anonimatul poveștii deja fumate.

Bine dozată, emoția, fără a fi de prost gust, e degajată de idila dintre băiatul cu ceva probleme de sănătate la activ care cântă serenade în toate genurile muzicale la fereastra fetei paralizate și care fusese operată de cancer de sân. În această scenă e neobișnuită nu doar povestea de iubire, ci și vestimentația acoperită de fâșii de bandă de hârtie, pe care protagoniștii le dezlipesc pe măsură ce rostesc adevăruri despre ei înșiși. Dezvelirea treptată de măști și apropierea de ființa celuilalt este astfel simbolizată. Poate că această idilă e mai departe de glacialitatea celorlalte scene deoarece dezgolirea nu e în sens negativ (două persoane își dau pe față defectele), ci mai ales în sens pozitiv (doi oameni își împărtășesc secrete și se acceptă unul pe celălalt); povestea nu e departe de bizareria întregului scenariu, dar are ceva candid în ea.

 

(7 dramolete creepy din blocul MP6 de Ștefan Caraman, regia: Radu Mihoc, distribuția: Florin Gorgos și Mălina Balcan, Teatrul Mirage, Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi”, vizionare: 20 februarie 2021)

https://dyntabu.blogspot.com/2021/02/dramoletele-cotidianului.html

Moda, cu actori și despre designeri

 

Step.Into.Fashion este un scurt film documentar despre modă, cu actori și despre designeri ieșeni. Prin acest montaj, actorul Andrei Grigore Sava, de curând și absolvent de regie, aduce în prim planul atenției câțiva absolvenți de master în design vestimentar, de la Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iași. Într-o succesiune de imagini artistice și pasaje de interviu, sunt etalate creațiile vestimentare ale tinerilor artiști și sunt expuse ideile și interesele acestora. Pe de o parte, Andrei-Grigore Sava pledează pentru o mai bună vizibilitate pentru tinerii creatori de modă talentați, prin realizarea unor evenimente de profil, iar pe de altă parte pentru o reunire a ramurilor artistice, percepute într-o ciudată separare de către ieșeni. În sprijinul acestei idei, vine cu propunerea ca tineri actori să poarte creațiile vestimentare ale tinerilor creatori, în acest fel conturându-se cel puțin într-un sens o punte de legătură între arte diferite.

În filmul documentar, numit montaj, cu o durată de aproximativ jumătate de oră, sunt intervievați designerii Mădălina Oancea, Daniel Gorban, Andrada Pașaniuc și Andeea Pascu, iar creațiile lor vestimentare, din colecțiile ”Dystopia” (Mădălina Oancea),  ”Manifest”  (Daniel Gorban), ”Metalissed” (Andrada Pașaniuc), ”Dreamcatcher” (Andree Pascu), sunt purtate de actorițele Andreea Andrei, Alexandra Diaconița, Marina Munteanu, Alexandra Radu, Sara Tayari și Alice Veliche. Avantajul faptului că nu modelele, ci actorii îmbracă toate creațiile vestimentare din colecțiile prezentate este acela că întregul demers este mai artistic. Totodată e mai original prin coregrafie și prin integrarea într-un anumit decor citadin sau din afara orașului, în funcție de specificul respectivelor creații. Muzica și prezentarea de modă în mișcare, evidențiind calitățile colecțiilor, conferă un plus de dinamism.

Colecțiile sunt prezentate în câteva locuri recognoscibile, din Iași sau chiar în afara orașului, într-un mare parc pentru copii, într-o parcare, în gară sau pe un câmp, ținutele sunt purtate cu grație, lejer, coregrafic, astfel încât să poată fi văzute în detaliu, dar și integrate într-o anumită perspectivă. Locurile se asortează sau contrastează cu vestimentația, atrag ori bruschează privirea. Totul ne obișnuiește cu ideea că am putea accepta, în egală măsură la noi și la ceilalți, haine ceva mai neobișnuite, unicat, diferite de cele lucrate în serie, care ar putea costa ceva mai mult, dar care ar contribui la modul în care ne definim pe noi înșine și ne deosebim de ceilalți.

Creatorii ieșeni au idei și personalitate și, chiar dacă nu beneficiază de publicul cu deschidere de care au parte tinerii designeri din București ori de colaborările și proiectele la care au acces cei din Cluj, speră că în timp va exista o mentalitate suficient de deschisă astfel încât să se poată impune prin creațiile lor, să fie recunoscuți, apreciați și valorizați. Momentan, rețelele de socializare le oferă o oarecare vizibilitate, eventual au norocul să fie invitați să ia parte la proiecte care îi implică pe tinerii creatori vestimentari. Fiecare dintre creatori vrea să conteze, să aducă ceva diferit, să contribuie în mod propriu la frumusețea lumii, a locurilor și a oamenilor.

Dacă unul dintre designeri preferă negrul, altul îl evită pentru nuanțe care atrag privirea, iar altul ar putea merge în non-culoarea albului murdar, culoarea frânghiei, unul alege reminiscențe de basm pentru creațiile sale, deși mesajul e unul de azi, mergând până la plăcuțe cu mesaj pe rochii, altul e profund urban, unul optează pentru creații ce se pot cu ușurință purta și pe stradă, altul nu face nici un fel de rabat de la propria viziune și modul în care vede vestimentația adolescenților și a tinerilor. Majoritatea creațiilor sunt impactate de vremuri și reprezintă tendințe actuale. Creațiile celor patru designeri tineri sunt forme de manifest, de a-și exprima opinia în timpurile tulburi pe care le traversăm. Cu ajutorul acestor creații, care nu sunt simple haine, urmează să se exprime, în egală măsură, adolescenții și tinerii care vor alege să le poarte. Stilul ales le va defini personalitatea și va exprima nu atât un gust, cât o opțiune de viață, o atitudine față de sine și societate, un punct de vedere strigat, clamat sau șoptit în fața celorlalți.

Cei patru designeri aleși au deja un stil bine definit, recognoscibil și nu reprezintă o concurență unul pentru celălalt, pentru că fiecare are direcția sa clară și un profil care îl evidențiază pentru un anume tip de consumator. De aceea, toți sunt de acord că proiectele comune, menite să le asigure vizibilitate, în cadrul cărora se pot asocia, fiecare prezentându-și propriile creații, cum e și oportunitatea de a realiza împreună acest film, sunt binevenite.

 

 

(Step.Into.Fashion, regie și montaj: Andrei-Grigore Sava, interpreți: Andreea Andrei, Alexandra Diaconița, Marina Munteanu, Alexandra Radu, Sara Tayari și Alice Veliche, director de imagine, operator cameră: Ciprian Minea, proiect realizat cu sprijinul Teatrex și Artshell, un produs ReAct festival fringe de artă stradală, realizat în Iași, cu sprijinul artiștilor independenți, 8 februarie 2021)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/02/moda-cu-actori-si-despre-designeri.html

Dragoste în vreme de coronavirus

 

Dragoste în vreme de coronavirus este una dintre cele mai scurte și autentice mostre de microteatru de la Avangardia. Un pacient internat cu Covid își construiește un univers interior de o incredibilă profunzime în jurul prezenței asistentei care trece zilnic pe la el, prin salon. Discursul interior și chipul cu mască al pacientului internat, în timp ce i se înșiruie diverse gânduri, senzații și emoții, construiesc, vizual și sonor, microspectacolul.

Privirile cu coada ochiului, ochii strânși, buzele strânse, tensionate ascund secretul bărbatului țintuit la pat de virusul necruțător. Microspectacolul e considerat dramă, iar producătorii prezintă astfel povestea din spatele ochilor anxioși: ”O adevărată odă a speranței în aceste vremuri de restriște pe care le traversăm cu toții. Șerban este internat la spital cu coronavirus, iar starea lui este una destul de gravă. În fiecare zi glisează între viață și moarte, între abandon și speranță. Asistenta care are grijă de el în fiecare zi devine un far călăuzitor pe marea agitată a propriilor trăiri și simțiri.”

Mai este evidențiat faptul că actorul István Téglás a primit în 2020 premiul Gopo pentru film sau că Pep Sala, cel care-a compus muzica, a scris, în cei patruzeci de ani de carieră, piese pentru artiști celebri, precum Shakira, Marillion, Dyango și alții, în total aproximativ cinci sute de melodii înregistrate. Ricard Reguant, regizorul și dramaturgul majorității microspectacolelor de la Avangardia, este cunoscut în Spania pentru musicalurile, comediile și thrillerele sale. A întemeiat prima școală de musical din Spania și predă la Școala Superioară de Arte Dramatice din Malaga, înființată de Antonio Banderas. A colaborat cu televiziuni din Spania, Franța, Anglia și România, pentru realizarea de dramatizări și seriale TV. Ricard Reguant a montat spectacole în Spania, Brazilia, Germania, Italia sau România.

Imaginația pacientului, Șerban, debordează de căldura apei cu care asistenta își spală mâinile, de aroma lăsată de săpun pe pielea acesteia, de nasturele uitat descheiat pe sub echipamentul de protecție transparent, de suflul care-l învăluie și-i pătrunde corpul, sângele, plămânii. O rațiune de a trăi de la o zi la alta, în ciuda virusului, se construiește prin amplificarea efectului pe care prezența femeii îl are în încăperea unde pacientul e imobilizat la pat, grav bolnav.

În fiecare zi, momentul în care asistenta vine în cameră e îndelung pregătit de așteptarea acesteia și sunt conștientizate fiecare moment pe care ea îl petrece în cameră și fiecare dintre acțiunile pe care le performează în prezența bărbatului. Există senzația că ceva neașteptat s-ar putea petrece, însă suspansul nu pregătește un nou moment, ci doar redă cursa contra cronometru contra virusului, lupta pacientului cu boala. El se agață de prezența asistentei și de tot ceea ce aceasta reprezintă în mintea sa. O pereche de mănuși verzi care dau deoparte masca e tot ceea ce ne e dat să vedem clar, în rest umbre și o prezență difuză, mișcarea cuiva prin salonul unde se află pacientul imobilizat la pat redau imaginea femeii.

Editarea și montajul (Lucian Dinu) și, nu în ultimul rând, textul (traducerea și adaptarea: Mihaela Stanca) au o foarte mare importanță în cadrul acestui microspectacol, pe lângă muzică sau non-acțiune. Spre deosebire de celelalte microspectacole, de data aceasta nu efectele contează, ci crearea unei atmosfere cât mai apropiate de o situație reală. Universul interior al pacientului și monoloagele acestuia iau locul acțiunii de telenovelă din microspectacolele anterioare. Foarte multe emoții sunt concentrate în cele aproximativ zece minute de microteatru. Sunt zece minute de microspectacol de urmărit fără oprire, în care intriga și punctul culminant par să se suprapună. În luna când de obicei se sărbătorește dragostea, fie și pe model american, cele zece minute de microspectacol sunt nu atât o opțiune de Valentine’s Day, cât o invocație lirică a vieții și un simbol al luptei cu boala și virusul. Ceea ce-l face unul dintre cele mai actuale microspectacole de la Avangardia.

Nu există un subiect și nici un mesaj, doar o temă vagă, fiecare putându-și construi propriul scenariu plecând de la cele câteva imagini cu care rămâne. Nu există o derulare a acțiunilor care să conducă în vreun punct anume, nici teme de reflecție, nici un final precis. Doar pasajele în care pacientul conștientizează prezența asistentei și se bucură de ea. O rațiune de dincolo de rațiune, sfidând orice rațiune – deși nu are gust ori miros, simte aroma caldă, inconfundabilul parfum al asistentei –, a cărei prezență zilnică în cameră simbolizează o nouă victorie asupra bolii și a morții. Zi de zi, cu tot acest ritual, pe care îl urmărește de la apariția în cameră a asistentei și până la momentul în care îi dă jos masca și îi dă să bea dintr-un suc, înregistrează noi victorii. Trofeul este suflul, considerat divin, respirația catifelată pe care o adulmecă în imaginație, prezența care îl poartă de la o zi la alta spre o posibilă însănătoșire.

 

(Dragoste în vreme de coronavirus de Ricard Reguant, traducerea: Mihaela Sranca, cu István Téglás, muzică originală: Pep Sala, filmat de Storywood Studio, înregistrare voce: Unda Recording, spectacol de microteatru, Avangardia, vizionare online, www.microteatru.ro)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/02/dragoste-in-vreme-de-coronavirus.html

A, B, C: Un cabaret teatral despre burnout

 

C de la cabaret, corporatist, companie, casnică, concurs, copii, cumpărături compulsive, ceas inteligent, Corina, colegi, cafea, candidați, conversație, circumcizie, contract, cădere, confortabil, clinică, cerc, chiul, cer, control, colcăială, consultație, cost, computer, creator, competență, clipă, conștiință, carte, creștere, creier, cerere, casă, chirurg, concediu, curățenie, carne, competiție, B de la burnout, bani, baterii, beneficii, bisturiu, bonificație, bârfă, birou, bacterii, bine, bolnav, bilet, bonă, bandaj, birocrație, badge, bon, A de la activitate, artă, ajutor, anxietate, așteptare, abatere, autenticitate, acceptare, autoritate, asistență, adormit, amenințare, apendicită, accelerație, anestezie, absent, autorizație, atașament, automat, arsură, afirmare, angajament, asumare, angajare, ascultare, adio, acțiune, alienare, angajat, apăsare.

Actorul și coregraful implicat în regia și scenografia acestui spectacol, Adonis Tanța, MC, entertainer, maestru de ceremonii, povestitor, dansator, regizor în direct este cel ce-a conceput cabaretul teatral pe care vă invit, printr-un puzzle de termeni, să-l descoperiți pe cont propriu. Acum ceva timp, cabaretul teatral era nelipsit din spectacole, acum a devenit din ce în ce mai puțin frecventat ca tipologie. Însoțindu-se cu parodia, ironia sau satira, spectacolul de cabaret teatral a cărui regie și-o asumă Adonis Tanța găsește această formulă neașteptată pentru a îmbrăca un conținut documentar (fenomenul epuizării profesionale sau parentale).

”În timp ce în Occident se discută tot mai mult despre burnout, în România sindromul epuizării profesionale pare încă un subiect tabu. (…) Potrivit unui studiu realizat de către HR Lab în 2017, 65% din angajații care lucrează pentru companiile din România au răspuns că obișnuiesc să muncească peste program, deși doar o treime din angajatori oferă beneficii pentru overtime. Conform estimărilor HPDI (Human Performance Development International), 8% din angajații români ajung să sufere de burnout. (…) În ceea ce privește angajatorul, câteva indicii vizibile pentru acesta că are de-a face cu un salariat care suferă de burnout pot fi: detașarea emoțională față de colegi/muncă; lipsa reușitelor însoțită de o încredere scăzută în propriile abilități; o continuă stare de epuizare fizică și emoțională; procrastinarea constantă; un număr crescut de întârzieri, absențe etc.” (Sebastian Jucan, HotNews.ro, 9 februarie 2020)

În decor și haine de cabaret, pe un ton glumeț, dar și cinic, adresarea directă către public și transformarea informațiilor în pasaje de spectacol când se cântă sau se dansează contribuie la mai buna asimilare a acestor informații. Dacă lucrurile grave nu sunt tratate cu patetism, ci dimpotrivă sunt duse în extrema umorului negru ar putea, de cele mai multe ori, să aibă un efect mai puternic asupra auditorului decât căderea în patetism. Spectacolul e presărat cu aluzii culturale (Jung, Papini, Euripide, Dexter), cu sau fără legătură cu poantele puse-n joc, mici prețiozități care contribuie și mai mult la caracterul aparte, bizar și ușor extravagant al întregului demers.

Spectacolul este o critică acidă la adresa societății românești unde fenomenul burnout-ului e identificat la nivel corporatist, în profesiile solicitante (medic), la angajați suprasolicitați (medicul rezident care operează în locul profesorului care se odihnește acasă) sau la mame. Sunt astfel extrase trei exemple ilustrative pentru întregul fenomen al epuizării prin muncă – depresia care survine, absența satisfacției conferite de job, depersonalizarea, epuizarea emoțională, eșecul și îndoiala de sine, la care se adaugă idei despre exploatarea prin muncă, sclavia domestică sau lipsa de profesionalism. Textul este documentat, iar spectacolul jonglează subtil cu toate aceste informații.

Sub pretextul unui concurs a cărui miză e câștigarea unui mare premiu în bani, alternând pasaje teatrale melancolice și pasaje de cabaret teatral cu umor negru ori pasaje extrascenariale, sunt relatate, în stilul propriul al spectacolului, deja schițat, cele trei povești cu protagoniști afectați de burnout: Corportista trista (Oana Hodade), Mama Deea Medeea (Cristina Tureanu), Doctorul fără de minți (Lucian Teodor Rus). Despre corporații și corporatiști pe ritmuri hip-hop și lansare de confeti, despre mame pe arii de operă, aluzii la Medeea din tragedia greacă și pistoale cu apă, despre sistemul medical cu o clavietă și un satâr, scena unei operații cu storyteller și song, urmată de un ritual ciudat întrerupt pe neașteptate, cu suspans – cele aproximativ optzeci de minute sunt de o spectaculoasă diversitate coregrafică și muzicală.

 

(Marele B – Un cabaret despre burnout de Maria Manolescu Borșa, regia: Adonis Tanța, cu Oana Hodade, Cristina Tureanu, Lucian Teodor Rus, Renata Burca, Adonis Tanța, scenografia: Denisa Berceanu, Adonis Tanța, muzică și pian: Renata Burca, un spectacol independent SOUND Reactor și ZUG.zone Cluj, distribuit online 7-8 noiembrie 2020)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2021/02/a-b-c-un-cabaret-teatral-despre-burnout.html