Dramoletele cotidianului

 

Dramoletele din cel mai recent spectacol prezentat de Teatrul Mirage sunt astfel jucate de actori încât melodrama este transpusă în bizarerie, emoție, ironie, parodie. Practic, sunt situații scenice comice sau de un comic uneori grotesc, burlesc, alteori care implică crearea unei anumite atmosfere emoționale, dar nici nu se râde, nici nu se plânge. Pentru că unghiul de vedere e setat pe o focalizare rece, obiectivă, detașată. Pentru că cel puțin la început interpretarea actorilor are ceva din veracitatea de odinioară a Teatrului Ludic, chiar și pe parcurs aceștia sunt foarte atenți, conștienți, reflexivi la propriul rol, ceea ce nu înseamnă că nu au momente foarte reușite, coregrafice sau de joc efectiv, chiar dacă autocontrolul este mereu prezent. Mai au puțin până când să atingă acea aparență de firesc în spatele căreia stă foarte mult lucru cu sine însuși.

Cele șapte situații redate nu sunt construite tocmai realist, cu toate că decorul și proiecțiile nu conduc decât în foarte mică măsură spre fictiv, în cea mai mare parte sunt adaptate scenei construite. De aici rezultă în unele momente un contrast între stranietatea situațiilor și plasarea adecvată în mijlocul scenografiei constând din proiecție, decorul din scenă fiind extrem minimalist, sintetic, abstract (câteva cuburi cu care se jonglează). Foarte expresive sunt costumele și numai în unele ocazii sunt folosite alte elemente de recuzită.

Ideea vieții cotidiene de cuplu ca fiind banală, bazată pe obișnuință și o comunicare laconică, deși nu reprezintă o noutate, deoarece a fost dezvoltată teatral în fel și chip, în special în teatrul absurdului, atrage atenția în scena inițială prin neprevăzutul pe care cei doi actori (Florin Gorgos și Mălina Balcan) reușesc să-l construiască scenic. Ideea va fi reluată prin scene tot mai ciudate. Cuplul de la început e kinky doar în mura în care soțul se străduiește să întruchipeze un alt bărbat pentru a împlini fantezia soției de a-l înșela în mod paradoxal cu el însuși; efortul soțului de a se transpune într-un altul nu prea dă roade din cauza unor mici detalii, mici idiosincrazii femeiești. Tot un cuplu al cotidianului dramatic prin însăși platitudinea sa este cel a cărei conversație în fața televizorului se reduce la reluarea imperativului de a nu uita de nunta Ioneștilor din weekend, repetându-se două replici aproape ionesciene (ar putea fi o trimitere subtilă la teatrul absurdului); membrii cuplului au trăiri extatice pe cont propriu, activități independente unul de celălalt și, aproape că am putea spune, vieți paralele.

Dexteritatea actorilor este pe deplin etalată atunci când interpretează un cuplu în vârstă din mediul rural într-un context de o stranietate de neelucidat. Fără să ne punem prea multe probleme cu privire la intriga propriu-zisă, care cel mai probabil lipsește, nu ne rămâne decât să admirăm modul în care e redată inerția corporală, în timp ce partenerul mișcă trupul cataleptic și dă replicile în locul acestuia. Nu numai că cei doi actori joacă, în spectacol, foarte multe caractere diferite, dar acest moment este în mod special o mostră de măiestrie și e admirabil prin extravaganța sa. Nu mai puțin izbutite sunt momentele în care actorii dau dovadă de o foarte bună capacitate de a-și controla corpul, de abilități de mișcare scenică, echilibru și coordonare. Atât pe scena propriu-zisă, cât și pe ecranul din fața spectatorului unde se derulează, legând momentele între ele, imagini cu umbrele acestora în mișcare.

O contra ”Romeo și Julieta”, când personajul masculin scrie o piesă de teatru despre o poveste de dragoste cu final tragic, din care nu reții foarte multe detalii, dar îți rămân câteva imagini, banda izolatoare neagră lipită peste gura partenerului, derularea cu repeziciune a poveștii prin storytelling, faptul că îi vine și ei, după el, rândul să spună povestea, din propria perspectivă, numai că scena ajunge la final. Probabil o altă modalitate de a exprima faptul că doi oameni aflați într-o relație esențială pot trăi în lumi diferite, fără ferestre, fără punți de comunicare între ele, iar realitatea e percepută de fiecare în felul său propriu, cu propriile mijloace și contribuind la o estetică diferită a lumii. Câte cărți, atâtea caractere și mare e biblioteca ta, Doamne.

Deloc neobișnuită e dramoleta care are ca obiect dubla sinucidere eșuată a celor doi adolescenți. Am putea chiar spune că e un subiect comun. Lipsită de tragism, scena care se soldează cu moartea fetei este întrucâtva absurdă pentru că ea vrea inițial să moară dintr-o convingere, pentru a nu ajunge la o viață de cuplu comună, obișnuită, lipsită de comunicare, dar ajunge să moară aproape din greșeală, dintr-o ambiție fără rost. Împărtășind inițial aceeași convingere, dar mai puțin decis, băiatul rămâne în viață. Modul în care e regizată și jucată această dramoletă, fără patetism inutil, o scoate din anonimatul poveștii deja fumate.

Bine dozată, emoția, fără a fi de prost gust, e degajată de idila dintre băiatul cu ceva probleme de sănătate la activ care cântă serenade în toate genurile muzicale la fereastra fetei paralizate și care fusese operată de cancer de sân. În această scenă e neobișnuită nu doar povestea de iubire, ci și vestimentația acoperită de fâșii de bandă de hârtie, pe care protagoniștii le dezlipesc pe măsură ce rostesc adevăruri despre ei înșiși. Dezvelirea treptată de măști și apropierea de ființa celuilalt este astfel simbolizată. Poate că această idilă e mai departe de glacialitatea celorlalte scene deoarece dezgolirea nu e în sens negativ (două persoane își dau pe față defectele), ci mai ales în sens pozitiv (doi oameni își împărtășesc secrete și se acceptă unul pe celălalt); povestea nu e departe de bizareria întregului scenariu, dar are ceva candid în ea.

 

(7 dramolete creepy din blocul MP6 de Ștefan Caraman, regia: Radu Mihoc, distribuția: Florin Gorgos și Mălina Balcan, Teatrul Mirage, Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi”, vizionare: 20 februarie 2021)

https://dyntabu.blogspot.com/2021/02/dramoletele-cotidianului.html